„Parcă ne-am ţine oglinda unul altuia” - Dialog între scriitori români şi maghiari, la Festivalul Internaţional de Carte din Budapesta

May 4, 2018, 6:03 am

≫ Next: O interesantă întâlnire personală cu artistul Ioan Nyisztor

Ca în fiecare an, la sfârşitul lunii aprilie, şi în primăvara acestui an, în perioada 19–22 aprilie, Budapesta a fost gazda Festivalului Internaţional de Carte. Evenimentul a ajuns în 2018 la cea de-a XXV-a ediţie şi a fost organizat tot în Complexul Millenaris. Acest festival internaţional găzduieşte anual aproximativ 100 de autori din 25 de ţări, peste 400 de autori maghiari, oameni de ştiinţă, oferind publicului cititor ocazia întâlnirii cu autorii preferaţi, lansări şi prezentări de carte, mese rotunde şi dezbateri.

Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale din România, împreună cu Institutul Cultural Român Budapesta a organizat şi în acest an standul oficial al României, prin prezentări de cărţi, dialoguri între scriitori români şi maghiari. Invitaţii standului României au fost scriitorii Ana Maria Sanduşi Dan Lungu, iar moderatorul dialogurilor purtate a fost criticul literar Alexandru Goldiş. Au fost lansate trei volume traduse în limba maghiară: o selecţie de poeme de Nichita Stănescu (în traducerea Zsuzsannei Kiss), romanul „Omoară-mă!” („Ölj meg!”) de Ana Maria Sandu şi romanul „Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu” („A kislány, aki Istent játszott”) de Dan Lungu. Cele două romane au fost traduse de Koszta Gabriella. Lansările acestor volume traduse în limba maghiară au prilejuit şi dialoguri între scriitorii români Ana Maria Sandu şi Dan Lungu, dar şi un dialog între Dan Lungu şi scriitorul maghiar Dragomán György, originar tot din România.

În dialogul dintre cei doi scriitori români s-au abordat aspecte ale statutului literaturii române şi statutul scriitorului român, precum s-a vorbit şi despre libertatea de exprimare şi cenzură înainte de anii 1990, şi despre reconfigurarea scriitorului român după 1990. S-a mai discutat şi despre relaţia editor-redactor-autor, relaţie care după 1990 s-a deplasat din sfera politicului spre piaţă. Multe din temele abordate de scriitorii de azi din România sunt stimulate de absurdul cotidian, de aceea România a devenit şi un paradis ficţional, după cum s-a afirmat în cadrul dialogurilor. S-a mai menţionat că este suficient să fii realist în România ca să fii scriitor suprarealist.

Un dialog foarte interesant a avut loc între scriitorul Dan Lungu şi Dragomán György. Cei doi autori se cunosc deja, nu au fost la prima întâlnire. Au mărturisit că şi-au descoperit afinităţi şi complementarităţi comune. Scriitorul maghiar a precizat că, atunci când a citit romanul lui Dan Lungu, a descoperit aceeaşi atmosferă şi viaţă pe care o trăise cu un deceniu mai devreme şi pe care a ilustrat-o în romanul său „Regele alb” („A fehér király”). A arătat că romanul „Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu” e scris foarte amănunţit, ceea ce trădează mult talent. „Eu am plecat din România înainte de acţiunea cărţii lui Lungu. Nu mi-am putut imagina cum a putut fi viaţa copiilor după 1990, în anii tranziţiei, în acei ani turbulenţi. Cartea lui Lungu este o continuare a copilăriei pe care noi am trăit-o în România, înainte de 1990. Atunci când am scris »Regele alb«, mi-aş fi dorit să scriu o scenă în care nu se întâmplă nimic, iar băiatul, eroul meu, se urcă undeva, pe un acoperiş, şi nu se întâmplă nimic. Acest lucru lipseşte din romanul meu, pentru că nu ştiam cum să-l introduc. Şi iată, l-am găsit acum, după câţiva ani, în romanul lui Dan Lungu.”

Dan Lungu a arătat că relaţia sa cu literatura maghiară e la fel ca relaţia sa cu romanul „Regele alb”, deoarece consideră că, în anumite puncte, se completează. „Parcă ne-am ţine oglinda unul altuia”, a precizat Lungu.

La prezentarea cărţii, actriţa Csoma Judit de la Teatrul „Katona József” din Budapesta a citit câteva fragmente din romanul tradus în maghiară. Csoma Judit este şi cea care joacă pe scena Teatrului „Katona” monodrama „Egy komcsi nyanya vagyok”, scrisă pe baza romanului „Sunt o babă comunistă” de Dan Lungu, în traducerea lui Koszta Gabriella. Spectacolul de la „Katona” este jucat şi în aceste zile, pe 2 iunie ajungând la cea de-a 100-a reprezentaţie.

Traducătoarea Koszta Gabriella a fost numită de către editorul Kőrössi P. József ca fiind o adevărată „ambasadoare a literaturii contemporane române în Ungaria”. „Mi-aş dori foarte mult să fiu un agent dublu, şi să transmit şi valorile literaturii maghiare contemporane către publicul cititor din România.” Subiectul romanului „Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu” are tot mai multă actualitate şi pentru cei din Ungaria, deoarece Ungaria doar acum se loveşte de problema tot mai acută a migraţiei economice, ceea ce România a trăit-o deja de mai bine de un deceniu. Koszta Gabriella a mai arătat că traducerile reciproce în română şi maghiară ajută la autocunoaştere, iar artele, printre care şi literatura, repară ceea ce strică politica.

Gabriela Elekes – Eva Şimon

↧

O interesantă întâlnire personală cu artistul Ioan Nyisztor

May 4, 2018, 6:06 am

≫ Next: Recital de chitară, la ICR Seghedin

≪ Previous: „Parcă ne-am ţine oglinda unul altuia” - Dialog între scriitori români şi maghiari, la Festivalul Internaţional de Carte din Budapesta

„Material de schiţă în verde”, cu acest titlu s-a deschis recent o nouă expoziţie din lucrările colegului nostru grafician şi webdesigner, Ioan Nyisztor, tehnoredactorul revistei noastre „Foaia românească”, în aula Liceului „Madách Imre” din Salgótarján. Vernisajul artistului român, originar din Micherechi, a fost prilejuit de împlinirea a 95 de ani de la înfiinţarea liceului.

Organizatoarea evenimentului, Shah Gabriella,directoarea Muzeului „Dornyay Béla” din Salgótarján, a explicat într-un mod surprinzător motivul pentru care această expoziţie s-a deschis în acest oraş din nordul Ungariei, aflat la sute de kilometri de localitatea Jula, unde trăieşte şi activează artistul: între Muzeul „Dornyay” şi graficianul Ioan Nyisztor există o legătură de colaborare de mai mulţi ani, graficianul tehnoredactând mai multe publicaţii, albume şi afişe ale instituţiei pe care o conduce, dar toate aceste colaborări s-au realizat doar la distanţă, pe cale electronică, şi niciodată până acum nu s-au întâlnit personal. Această întâlnire faţă-n faţă a adus de la sine şi naşterea ideii de a deschide o expoziţie din lucrările lui Nyisztor.

Aşa cum s-a explicat şi în cuvântul de deschidere al expoziţiei, titlul neobişnuit al lucrărilor expuse derivă din atracţia artistului faţă de mediul înconjurător, faţă de natură. La final, Ioan Nyisztor le-a vorbit tinerilor şi profesorilor de la liceul maghiar din Salgótarján despre metodele lui tehnice de creare a compoziţiilor şi despre modul cum le realizează la calculator.

E.Ş.

↧

Recital de chitară, la ICR Seghedin

May 4, 2018, 6:08 am

≫ Next: Aniversarea a 100 de ani de la înfiinţarea fanfarei baptiste din Chitighaz

≪ Previous: O interesantă întâlnire personală cu artistul Ioan Nyisztor

În continuarea celei de-a 19-a ediții a Festivalului Internațional de Chitară de la Seghedin, și a recentelor concerte susținute pe plan local de chitariștii Costin Soareși István Ferenc Beke, Filiala Seghedin a Institutului Cultural Român Budapesta organizează, la sediul său, un recital de chitară cu participarea unor studenți, secția „Chitară”, din cadrul Universității de Științe din Seghedin, premiați în cadrul festivalurilor internaționale de gen.

Vor participa: Marcell Nickman, Beatrix Kovács, Csenge Emese Krizsány, Krisztina Tukacsși Trio „I Graziosi”, sub conducerea prof. dr. Andrea Bozóki.

Vineri, 4 mai 2018, recitalul susținut de studenții Universității de Științe din Seghedin, secția „Chitară”, se va desfășura la sediul Filialei Seghedin a ICR Budapesta (Seghedin, Piața Dugonics, nr. 2), cu începere de la ora 18.00. Intrarea este gratuită.

↧

Aniversarea a 100 de ani de la înfiinţarea fanfarei baptiste din Chitighaz

May 4, 2018, 6:09 am

≫ Next: Şedinţa anuală a Uniunii Culturale, la Jula

≪ Previous: Recital de chitară, la ICR Seghedin

În urmă cu un secol, în semn de laudă pentru Creatorul şi Mântuitorul Cristos a fost înălţată prima cântare interpretată de fanfara Bisericii Baptiste din Chitighaz.

La ceas aniversar, la împlinirea a 100 de ani de fanfară, Biserica Baptistă din Chitighaz organizează o serbare în zilele 5 şi 6 mai. Sâmbătă, 5 mai, serbarea va avea loc la ora 17.00, iar duminică, 6 mai, ora de rugăciune va începe la ora 9.00, şi va continua cu serviciul divin de la ora 10.00, iar seara serviciul divin va începe la ora 17.00.

A.B.

↧

Şedinţa anuală a Uniunii Culturale, la Jula

May 4, 2018, 6:10 am

≫ Next: Un fotograf pasionat de peisajele Bihorului şi de frumuseţea femeilor: Ovi D. Pop din Oradea

≪ Previous: Aniversarea a 100 de ani de la înfiinţarea fanfarei baptiste din Chitighaz

Prezidiul Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria convoacă şedinţa anuală a Adunării generale a UCRU pe data de 12 mai, cu începere de la ora 10.30. Pe ordinea de zi vor figura: darea de seamă despre activitatea din anul 2017; dezbaterea şi aprobarea gospodăririi din anul 2017; dezbaterea şi aprobarea gospodăririi din anul 2017 a Editurii NOI (săptămânalul „Foaia românească”); planul de lucru şi proiecte culturale pe anul 2018; aprobarea planului bugetar pentru anul 2018.

E.Ş.

↧

Un fotograf pasionat de peisajele Bihorului şi de frumuseţea femeilor: Ovi D. Pop din Oradea

May 4, 2018, 6:14 am

≫ Next: Promoţia 2014–2018 a Liceului „Nicolae Bălcescu” din Jula

≪ Previous: Şedinţa anuală a Uniunii Culturale, la Jula

Femei tinere şi bătrâne, frumoase şi trecute de vârsta frumuseţii, femei europene sau asiatice, femei blonde, şatene sau negre, zâmbitoare sau misterioase – cam aşa s-ar putea descrie pe scurt şi sec zecile de chipuri de femei, care au fost expuse în ziua de 7 martie, la Jula, cu ocazia evenimentului intitulat „Mărţişor cultural românesc”, organizat de Consulatul General al României la Jula şi Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria. Expoziţia de fotografii s-a datorat artistului fotograf Ovi D. Pop, din Oradea, cel care nu este la prima expoziţie în Ungaria şi oriunde îşi expune creaţiile trădează dragostea sa faţă de peisajele naturale şi arhitecturale ale Bihorului. Ovi D. Pop s-a bucurat să răspundă întrebărilor „Foii româneşti” şi să povestească cititorilor români din Ungaria despre pasiunea sa faţă de arta fotografică, care i-a adus multe satisfacţii şi numeroase premii internaţionale.

Cine este Ovi D. Pop?

„M-am născut la Oradea, în 9 aprilie 1973. Sunt fotograf de peste 20 de ani şi prefer mai multe genuri ale artei fotografice: eseu, peisaj, aeriene şi monumente”, aşa se prezintă fotograful pe site-ul său de internet (ovidpop.ro). „Sunt directorul Editurii Duran`s Oradea, în îngrijirea căreia am publicat 6 monografii ilustrate ale judeţului Bihor, lucrări ce conţin peste 1500 fotografii cu cele mai reprezentative locaţii din judeţ, respectiv 6 ediţii ale Ghidului turistic al judeţului Bihor, o ediţie a albumului Oradea mea şi multe alte vederi şi cărţi de buzunar reflectă activitatea mea.

Din 2013 m-am orientat şi spre fotografia artistică, reuşind să întrunesc criteriile pentru obţinerea distincţiilor naţionale şi internaţionale – Artist al AAFR (Asociaţia Artiştilor Fotografi din România) şi EFIAP (Excelenţa a Fédération Internationale de l’Art Photographique).

Fotografiile mele au fost răsplătite cu 247 premii: 5 trofee internaţionale, 44 medalii de aur/ locul I, 20 medalii argint/locul II, 21 medalii de bronz/locul III, 11 diplome şi 137 de menţiuni în 26 ţări diferite cum ar fi Austria, Australia, Grecia, Egipt, Croaţia, Irlanda, Bosnia, Finlanda, Suedia, Slovacia, Ungaria, Dominica, India, SUA, Serbia, China, Macedonia, Muntenegru, Belgia, Bulgaria, Georgia, Kosovo, Hong Kong, Spania, Germania şi România.

În anul 2016 am câştigat 111 de premii naţionale şi internaţionale!

Din fotografiile mele au fost organizate mai multe expoziţii personale în: Oradea, Cluj Napoca, Valea lui Mihai, Hajdúszoboszló (Ungaria), Bruxelles, Cernăuţi (Ucraina), Carei, respectiv mai multe expoziţii de grup în: Cluj Napoca, Bucureşti, Szeged (HU), Budapesta (HU), Bratislava, Kosice (SK), Cernăuţi, Uzgorod (UA), Chişinău (MD), Shenzen şi în Macau.

Toate acestea, însă, nu le cuantific în ani, ci în realizări şi în bogăţia momentelor pe care am reuşit să le surprind cu ajutorul luminii şi a umbrelor.

Aparatul foto este canalul prin care reuşesc să redau ce văd cu ochii şi cu sufletul.”

Nu ne vom opri nici în articol, precum nu am făcut-o nici în discuţia pe care am purtat-o cu Ovi D. Pop, la numărul premiilor sale obţinute la concursuri naţionale sau internaţionale, deoarece acestea sunt în creştere continuă. S-ar putea ca la apariţia ziarului să fie deja mai multe decât au fost în momentul când am scris acest articol…

Editor de albume şi ghiduri turistice despre Bihor

– De mai mult timp am o relaţie de colaborare foarte bună cu domnul Lucian Silaghi, directorul Direcţiei Judeţene pentru Cultură Bihor, şi el m-a capacitat să vin azi la Jula, să-mi expun pentru românii de aici câteva dintre portretele de femei, aflându-ne în preajma Zilei Internaţionale a Femeilor.

Ovi D. Pop are titulatura de fotograf E.FIAP, adică este în categoria „Excelence" a Federaţiei Internaţionale de Artă Fotografică, cea mai prestigioasă organizaţie internaţională de specialitate, fondată în 1946, de altfel singura recunoscută şi de UNESCO. Imaginile sale, care arată oameni, locuri, natură, instantanee şi nuduri, au apărut în saloane din toată lumea. Tot de numele lui se leagă şi editarea celor mai multe ghiduri turistice şi albume despre Oradea şi judeţul Bihor.

– Am propria mea editură şi văzând că pe piaţă există o lipsă mare de cărţi şi albume care reflectă realitatea arhitecturală şi culturală a Bihorului, m-am gândit să scot un ghid turistic al judeţului Bihor, care de fapt a fost primul astfel de ghid apărut după Revoluţie. Tot la editura mea a apărut şi prima monografie ilustrată a judeţului Bihor, care până acum s-a vândut în peste 10 mii de exemplare. Acest album a ajuns chiar un fel de protocol de lux al judeţului Bihor, deoarece am fost în fiecare sat, comună şi oraş, şi astfel cuprinde tot ce are Bihorul. Am făcut aşa de mulţi kilometri că am distrus chiar şi o maşină. Volumul, la fel ca aproape toate cărţile mele, a apărut în trei limbi: română, maghiară şi engleză.

După realizarea acestui interviu şi după plecarea lui Ovi D. Pop de la Jula, care a venit să-şi demonteze expoziţia din holul Uniunii Culturale, mi-am amintit că în redacţie am pe undeva un album turistic despre Oradea. Am tot căutat şi, da, era cum mă aşteptam. Era cel editat de Editura Duran’s Oradea, a lui Ovi D. Pop.

O viaţă trăită cu pasiune

Ovi D. Pop a fost atras încă din copilărie de imagini, pasiunea moştenind-o de la mama lui, care avea un aparat foto rusesc. Povesteşte cu mare drag despre cantonamentele din Padiş sau Stâna de Vale, unde, fiind atlet de performanţă, se bucura de antrenamentele în natură şi ţine minte că atunci a realizat primele fotografii despre Bihor. Dar atunci arta fotografică încă nu se afla printre pasiunile sale.

– În adolescenţă aveam două preocupări: femeile şi discurile rock", zice Ovi. Mai târziu a urmat Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, lucrând totodată ca agent de publicitate pentru ziare locale.

Deoarece părinţii nu l-au putut ajuta prea mult cu bani, nevoia l-a ambiţionat, aşa s-a hotărât să-şi deschidă, încă în anii de studenţie, în 1994, propria firmă de publicitate, botezată Duran’s Press, după formaţia sa preferată, Duran Duran. Cu timpul şi-a dezvoltat afacerea şi, pe lângă publicitate, a început să facă şi design, şi să tipărească afişe, cataloage, calendare, reviste şi cărţi. Treaba nu i-a mers totdeauna.

– În anii 2009–2010, când a fost criza, am dat faliment. Clienţii nu mi-au plătit lucrările, iar statul îmi cerea TVA după vânzări, nu după încasări. De la 18 angajaţi am ajuns să nu am bani nici de ţigări, să dorm în frig, să nu ştiu ce o să mănânc mâine", îşi aminteşte Ovi. Dar nu a cedat şi a încercat cât mai repede să se redreseze.

Bihorul, dragostea mea

Atunci i-a venit ideea cu fotografiile despre judeţ, realizarea albumelor şi ghidurilor turistice despre Bihor şi despre Oradea, cu informaţii şi imagini din tot judeţul.

– Ştiam că vreau să fac ceva inedit, ce alţii nu au făcut încă. La început am publicat fotografii obişnuite, despre clădiri, peisaje, oameni, dar începând din anul 2000 am închiriat cu regularitate un mic avion cu care zburam deasupra oraşului şi realizam şi fotografii aeriene. În ultimul timp, nu mai zbor cu avionul, ci folosesc drona. Pasiunea mea nu este doar realizarea fotografiei, ci şi faptul că umblu mult printre oameni, bat la pas tot judeţul, îmi place să merg la evenimente din viaţa satului, îmi place peisajul bihorean.

Cel mai prolific fotograf român

Încurajat de soţia Antonia şi de fiul Patrick, Ovi D. Pop a înfiinţat Şcoala de Fotografie Varadinum, singura din Oradea acreditată de Ministerul Educaţiei şi de Ministerul Muncii, unde predă alături de Adela Rusu. Până acum, Ovi a pregătit aproape 100 de elevi în Oradea şi la Satu Mare. Dincolo de teorie, îi duce prin locuri pitoreşti, provocându-i să găsească cele mai bune cadre.

De curând, a fost remarcat şi de Uniunea Internaţională a Fotografilor, care la a cincea aniversare a invitat în China 100 dintre cei mai buni fotografi din lume. În Guangzhou, o provincie din sudul ţării, a fost tratat regeşte şi premiat pentru realizările din 2017, când a adunat nu mai puţin de 114 premii, dintre care 28 de medalii de aur, devenind astfel cel mai prolific fotograf român.

Mai mult, el a fost desemnat în juriul competiţiei fotografice organizate cu ocazia aniversării, alături de alţi fotografi din Turcia, Malaysia şi China, fiind totodată invitat să le ţină participanţilor şi un seminar. La final, din proprie iniţiativă, Ovi a traversat China pentru a surprinde, chiar şi la –20 de grade, cum trăiesc chinezii din Inner Mongolia, o regiune autonomă din nordul Chinei.

Pe 7 martie, când a fost la Jula, Ovi D. Pop şi-a anunţat cu bucurie publicul că exact cu o zi înainte a obţinut viza pentru Australia, deoarece avea o invitaţie pentru finalul lunii aprilie, la un concurs în Ţara Cangurilor.

Acum, când aştern pe hârtie discuţia cu Ovi D. Pop, pe pagina lui de Facebook îi admir fotografiile realizate zilele acestea la Sydney.

E.Şimon

↧

Promoţia 2014–2018 a Liceului „Nicolae Bălcescu” din Jula

May 4, 2018, 6:27 am

≫ Next: Biserica Baptistă din Chitighaz, la 100 de ani în sunet de fanfară

≪ Previous: Un fotograf pasionat de peisajele Bihorului şi de frumuseţea femeilor: Ovi D. Pop din Oradea

În ziua de 5 mai, de la ora 10.00, la Centrul Cultural Românesc va avea loc serbarea de absolvire a elevilor de clasa a 12-a. Absolvenţii promoţiei 2014–2018, ai căror diriginţi sunt Vera Gurzău Cser (clasa a 12-a A) şi Silvia Cefan (clasa a 12-a B),îşi vor lua rămas bun de la instituţia de învăţământ şi de la cadrele didactice, iar după serbarea de adio vor începe examenele în scris de bacalaureat.

↧

Biserica Baptistă din Chitighaz, la 100 de ani în sunet de fanfară

May 18, 2018, 9:41 am

≫ Next: Subiectele bacalaureatului la română în anul 2018: Cântăreaţa Maria Ciobanu, relaţia dintre copii şi tabletă, „Moara cu noroc” sau analiza a două pasteluri despre iarnă

≪ Previous: Promoţia 2014–2018 a Liceului „Nicolae Bălcescu” din Jula

Evenimentul festiv a fost deschis sâmbătă, 5 mai, cu un concert aniversar de fanfară marcându-se 100 de ani de activitate misionară a fanfarei, iar sărbătoarea dedicată centenarului a continuat şi duminică, în cadrul serviciului divin al Bisericii Baptiste din Chitighaz. Au cântat pentru slava lui Dumnezeu în aceste două zile majoritatea instrumentiştilor care au crescut în această biserică şi au participat la acest eveniment festiv al comunităţii creştine baptiste, în marea lor majoritate tineri şi mulţi fraţi din adunare.
Dirijorii şi instrumentiştii prezenţi au mulţumit tuturor participanţilor prin armonia muzicii de fanfară, care reprezintă ecuaţia iubirii şi slujirii Creatorului. Pentru aceste zile, s-au întors acasă şi câţiva foşti membri ai adunării baptiste care, datorită rolului fanfarei din Chitighaz, au studiat muzică şi au devenit profesori de muzică şi artişti ai unor orchestre de renume din Ungaria.

Distincţia „Pentru localitatea Chitighaz”

În deschiderea evenimentului a luat cuvântul pastorul bisericii, Füstös Gyula, iar Ştefan Cioca, fost pastor la Biserica Baptistă din Chitighaz a prezentat istoricul fanfarei. La eveniment a fost prezentă şi primăriţa Maria Gyuricska Kalcsó, care a vorbit despre rolul important pe care îl are fanfara în biserică, dar şi în localitate, de multe ori fanfara fiind prezentă la evenimentele satului, cum ar fi serbările de 1 Mai, de Crăciun, concerte la festivalul satului, etc. Pentru activitatea rodnică şi importanţa fanfarei în viaţa satului, doamna primar a oferit fanfarei distincţia „Pentru localitatea Chitighaz”.

Cum a rezistat fanfara timp de 100 de ani

Despre greutăţile pe care le-a avut parcursul fanfarei, pastorul Ştefan Cioca a mărturisit următoarele: „Putem cugeta şi ne putem aminti de greutăţile prin care a trecut această fanfară. În urmă cu o sută de ani, alfabetismul era general în comună şi, în astfel de timpuri, comunitatea noastră baptistă a reprezentat un înalt nivel de cultură. Cei din biserică au cunoscut notele muzicale, au cunoscut cântatul, fanfara, muzica, şi au servit cu toate acestea bisericii, dar au reprezentat un înalt nivel cultural şi au servit şi în comună. Bineînţeles, în cei 100 de ani au trecut prin multe peripeţii, ne putem gândi la timpurile cu sărăcie, cu mizerie, cu asuprire, cu neajunsuri în toate domeniile şi tocmai de aceea trebuie să spunem că numai Harul lui Dumnezeu a asigurat toate condiţiile prin serviciile fanfarei. Ne putem gândi cât de mult au costat acele instrumente, care nici astăzi nu sunt ieftine. Apoi, cât s-a lucrat pentru fanfară, fără multe unelte tehnice, au scris notele cu mâna şi tot prin manuscris au fost multiplicate şi puse la dispoziţia fanfariştilor. Au fost şi alte greutăţi, au avut şi lupte personale în biserică, dar Dumnezeu ne-a ajutat să trecem peste toate acestea. Atât conducătorii fanfarei, cât şi trâmbiţaşii au avut un mare devotament pentru serviciul lor. Ne putem gândi la cel de-al Doilea Război Mondial, perioadă în care de fapt s-a distrus fanfara, din fanfariştii vechi, doar singurul fratele Ioan Sarca a mai servit în continuare, iar fanfara în 1947 a trebuit înfiinţată din nou cu 25–30 de tineri, care s-au angajat să înveţe. Ei au participat de câte 3–4 ori pe săptămână la instruire. Ne putem închipui ce jertfă mare a fost asta pe lângă şcoală şi munca lor. Şi aşa cu paşi mai mici sau mai mari s-a ajuns aici…”

„Rolul fanfarei este să deschidă inimile…”

Pastorul Füstös Gyula serveşte de mai bine de un an la Biserica Baptistă din Chitighaz. Ca fost muzician, acesta ne vorbeşte despre rolul fanfarei în biserică: „Am avut prilejul şi ocazia să serbez mai multe centenare în diferite locuri în care am fost pastor mai înainte. O fanfară să ţină 100 de ani şi să nu dispară, să nu se oprească din lucru, este ceva de apreciat. Acestor oameni care se află aici probabil le-a plăcut muzica, din generaţie în generaţie au învăţat să cânte, iar astăzi unii dintre ei au ajuns la un nivel foarte ridicat. Mulţi dintre copiii fanfariştilor din Chitighaz au ajuns să cânte în diferite orchestre în Budapesta, la operă, la festivaluri de muzică. Sunt muzicanţi care au pornit dintr-un sat pierdut, de la marginea ţării, şi au cucerit ţara prin muzica lor. Fanfariştii bisericii sunt amatori şi, din păcate, tot mai puţini în ultimii ani. Copiii lor au făcut şcoli de muzică, iar în cazuri mai rare, la sărbători sau concerte, cum a fost şi cazul de astăzi, se întorc acasă şi cântă împreună. Rolul fanfarei este să deschidă urechile ascultătorilor, ochii şi inimile oamenilor. Mai demult, fanfara ieşea la diferite ocazii în stradă, făceau marşuri şi tot satul auzea… Astăzi fanfara cântă doar în biserică. Eu am fost câteva decenii muzician profesionist în anii trecuţi, înainte de a deveni pastor, şi ştiu ce înseamnă să lucrezi în mod profesionist, să cânţi cu acurateţe toate notele, dar pentru bani. Însă să cânţi voluntar pentru biserică, să cânţi cântări care au în adâncul lor ceva de spus pentru Dumnezeu, pentru credinţă, este total altceva. La fel eram şi eu când cântam în fanfara din Biserica Baptistă din Oradea şi simţeam cu totul altceva când cântam în Filarmonica de Stat din Oradea. Aici trebuie să-ţi pui şi inima, şi asta se simte. Dacă muzicienii cântă din inimă, ascultătorii recepţionează acest lucru.”

Două decenii alături de fanfară

Gheorghe Moţ a fost dirijorul fanfarei baptiste din Chitighaz din noiembrie 1988, şi de atunci, timp de 20 de ani s-a implicat mai mult sau mai puţin în această lucrare. De la dânsul aflăm care este stilul fanfarei din Chitighaz. „Fanfara baptistă din Chitighaz este foarte apropiată de sufletul meu. Aici am trăit şi 20 de ani din realizările mele. În cele două decenii am mai plecat în multe misiuni, am ajuns în alte oraşe din Europa cu fanfara sau să dirijez, am fost în America, şi nu am putut face faţă fanfarei, însă a venit în locul meu în tânăr priceput, un tânăr care era dornic să înveţe cât mai mult, este vorba de Iosif Stan, dirijorul actual, care a continuat, mi-a preluat stilul, compoziţiile mele şi este foarte activ. Stilul fanfarei din Chitighaz este aparte faţă de alte fanfare de aici. Acest lucru îl motivează zona în care ne aflăm, zonă apropiată de Curtici, oraş care are o fanfară puternică cu zeci de fanfarişti. Fanfara din Curtici a inspirat activitatea celor din Chitighaz. Eu scriu muzică de fanfară din anii ’70, şi având micul trafic veneam des la Chitighaz, sau chitighăzenii veneau la noi, la Curtici. Făceam tot timpul schimb de cântări, de cor, partituri pentru fanfară. Oamenii consideră fanfara ca pe un punct de înviorare. Fanfara de biserică are imnurile bisericeşti prelucrate direct pentru fanfară. Noi nu cântăm în Biserică ce nu-i a bisericii. Fanfara face un serviciu sufletelor, care ştie să pună balsam pe o rană.”

Un fanfarist şi profesor neobososit

Teodor Stan locuieşte la Budapesta, dar este originar din Chitighaz. De mulţi ani trăieşte departe de satul său natal, dar nu putea să nu vină acasă în această frumoasă zi de sărbătoare. „Când vin la Chitighaz, simt că mă întorc acasă. În Biserica Baptistă din Chitighaz am învăţat totul: să vorbesc româneşte, să mă rog, să cunosc instrumentele. Tot aici am învăţat să cânt la instrumentele la care şi azi am suflat. Când am început să cânt, părinţii nu au fost de acord să merg la şcoala de muzică, pentru că erau cu gândul să nu ajung să cânt cine ştie pe unde. Aşa erau acele vremuri. Eu zic că Domnul a vrut să fiu muzician şi aşa că părinţii mei s-au liniştit cu gândul că vreau să învăţ muzică şi am mers la şcoală. Am avut un pedagog foarte bun la Békés-Tarhos, unde am început să fac muzică. După aceea am ajuns la Dobriţân, la gimnaziu şi, pe urmă, la Academia de Muzică din Budapesta. Când mi-am primit diploma de absolvent al universităţii de muzică am venit acasă şi la gară mi-am cumpărat un ziar „Népszabadság”. Întâmplător, am văzut un anunţ că în Filarmonica de Stat de la Budapesta se caută muzicieni pentru angajare. Am avut 10 zile să mă pregătesc pentru acest concurs de angajare şi am reuşit. Am cântat în această orchestră timp de 28 de ani. Primii ani am suflat în trombon şi, paralel, am început să fiu profesor de muzică. La Budapesta am predat muzică la instrumente de suflat pentru copii de şcoală generală, apoi am ajuns să predau la facultate timp de 26 de ani şi paralel am cântat în orchestră. Sunt de 80 de ani, dar încă şi acum predau muzică elevilor de şcoală generală la Budapesta.”

Continuitatea este ceea ce contează

Iosif Stan, actualul dirijor al fanfarei, este în biserică din anii copilăriei. De 25 de ani a preluat conducerea fanfarei, lucru pe care îl face cum ştie el mai bine. „Precum părinţii mei m-au dus cu ei la biserică de mic aşa şi alţi părinţi îşi aduc copiii de mici la biserică, ca aceştia să ştie de Dumnezeu şi să se obişnuiască cu biserica şi cu credinţa, să aducă slavă lui Dumnezeu. Dacă părintele vede că copilul lui are talent, ştie să cânte sau zice că îi place vreun instrument, îl duce la şcoala de muzică. Aşa am ajuns şi eu să fac muzică. Am avut 12 ani când prima dată am cântat în corn, după aceea bunicul m-a îndrumat să când la basfligorn şi am rămas la acest instrument. Am umblat şi la şcoala de muzică de la Jula, iar experienţa în fanfară mi-am dobândit-o cântând şi în alte fanfare de nivel mai ridicat. Din 1993 sunt dirijorul fanfarei. La 12 ani, când am intrat eu în fanfară, erau 22 de fanfarişti. Atunci erau vremuri bune pentru fanfară, pentru că majoritatea eram aici în sat. Acum chiar dacă avem mulţi muzicieni renumiţi, tineri foarte talentaţi, aceştia nu mai stau în sat, sunt plecaţi care încotro. Sunt dirijorul fanfarei de 25 de ani, perioadă în care fanfara a avut tot timpul şi tineri, şi mai vârstnici. Întotdeauna am avut tineri care i-au înlocuit pe cei vârstnici, aşa că nu suntem mulţi, însă sper să avem continuitate şi încă viaţă lungă. Până avem tineri în biserică care învaţă să cânte este bine…“

T. Boca

↧

Subiectele bacalaureatului la română în anul 2018: Cântăreaţa Maria Ciobanu, relaţia dintre copii şi tabletă, „Moara cu noroc” sau analiza a două pasteluri despre iarnă

May 18, 2018, 9:48 am

≫ Next: Ziua Românilor din Chitighaz - 26 mai 2018

≪ Previous: Biserica Baptistă din Chitighaz, la 100 de ani în sunet de fanfară

Examenele de bacalaureat pentru elevii liceelor de naţionalitate din Ungaria au început mai devreme decât pentru colegii lor de la liceele maghiare. Vinerea trecută, pe 4 mai, elevii de la şcolile medii de naţionalitate şi-au susţinut examenul în scris de bacalaureat, la limba maternă. Singura instituţie din ţară unde s-a putut da examen la limba şi literatura română este Liceul „Nicolae Bălcescu” din Jula, unde au dat examen în scris 48 de absolvenţi, cu toţii la nivel mediu. Deci, la fel ca în anii trecuţi, nici acum nu a fost nimeni dintre elevii români care să fi solicitat examen de nivel superior.

La examenul de nivel mediu, absolvenţii români au trebuit să dea dovadă de următoarele:

I. Primul subiect a fost înţelegerea unui text, cu titlul: „Maria Ciobanu – 60 de ani de carieră artistică” şi răspunderea corectă la cele 11 întrebări formulate (90 de minute, max. 40 puncte), iar a doua parte a cuprins argumentarea sau redactarea unui text funcţional (cu 120–200 de cuvinte) alegând dintre două subiecte: A) Realizarea unui text (pe baza unui fragment) în care să se aducă argumente referitoare la utilizarea tabletei de către copii; B) Redactarea unei scrisori cu temă concretă (10 puncte).

II. La capitolul doi al examenului, elevii au avut de ales dintre două subiecte: 1.) Analiza literară a nuvelei „Moara cu noroc” de Ioan Slavici; 2.) Analiză comparată a două pasteluri: „Iarna” de Vasile Alecsandri şi „Iarna pe uliţă” de George Coşbuc. (150 minute, max. 40 puncte). Pe lângă cele 90 de puncte, absolventul a mai putut obţine 10 puncte în plus, 8 din ortografie şi 2 din caligrafie.

Pentru cititorii care doresc să-şi testeze cunoştinţele la limba şi literatura română, publicăm mai jos subiectele primului capitol al bacalaureatului din 2018. Răspunsurile corecte şi instructajul pentru evaluarea acestor teste se găsesc pe site-ul www.oktatas.hu.

I. ÎNȚELEGEREA TEXTULUI

Citiți cu atenție textul de mai jos și răspundeți la întrebări.

Maria Ciobanu – 60 de ani de carieră artistică

Maria Ciobanu, supranumită „ciocârlia cântecului popular românesc", îşi încheie cariera artistică, după 60 de ani de activitate. Ea s-a născut într-o familie de iubitori ai cântecului popular în comuna Roșiile, județul Vâlcea. Tatăl său era un instrumentist popular, iar mama sa a avut o voce deosebită. Încă de mică, Maria, „guguia” pe dealuri în timp ce mergea cu animalele la pășunat.

„M-am trezit cântând, pentru că și mama și tata cântau și am cântat și eu de când eram micuță. Mă duceam cu oile pe câmp, cântam pe un deal de răsunau văile și pădurile, la Roșiile, unde m-am născut, și toate femeile se minunau: «I-auzi-o pe Maria lui Ion Ciobanu, ce glas frumos are!». Pe la vârsta de 5-6 ani mă punea tatăl meu să cânt în fața musafirilor și le spunea: «Pe-asta mică am s-o fac mare artistă!». Și i s-a îndeplinit, iată, această dorință, dar și visul meu. M-am născut într-o familie cu aptitudini muzicale și am învățat să cânt de la tatăl meu, de la mama mea și de la fratele meu", spunea Maria Ciobanu într-un interviu.

Oamenii din sat îi spuneau Ciocârlia din Roșiile. Toți o îndrăgeau și devenise zâna satului, fiind invitată să cânte la nunți, botezuri și la hora din Ciobănești sau din fața Primăriei.

Așa se face că a fost remarcată și dusă la București unde s-a înscris la un concurs pentru ocuparea unui post la Ansamblul Ciocârlia. În juriul din care făcea parte și Maria Lătărețu, din cei 400 de înscriși doar doi au trecut proba de foc: Irina Loghin și Maria Ciobanu. Asta este cântăreața care-mi va călca pe urme, a zis Maria Lătărețu. Maria Ciobanu a cântat în toată țara și în numeroase țări străine. Pretutindeni este întâmpinată cu nespusă căldură de iubitorii cântecului popular, iar presa îi lăuda harul.

Foarte multe din melodiile interpretate de artistă au devenit foarte populare, mult îndrăgite de public, ca de pildă: „Șarpe, șarpe de dudău", „Azi noapte când m-am culcat", „Mult mi-i drag mie Marin", „Ia-mă dor și du-mă, du-mă!", „Spune-mi neică, mergi, nu mergi?", „Hăulesc gorjencele", „Lie, ciocârlie"și multe altele.

În 1977, când a devenit laureată a Concursului interpreților profesioniști din țară, unul dintre membrii juriului a exclamat: „Nu e glas, e forță a naturii, e un miracol. I-ați ascultat trilurile «Ciocârliei»? Sunt neomenești, sunt chiar de pasăre a cerului. „Lie, ciocârlie" este cântecul cel mai apropiat de sufletul meu și a devenit ultracunoscut prin interpretarea mea, însă toate piesele din repertoriul meu îmi sunt dragi și am așezat în ele din întâmplările fiecărei mame, ale fiecărei femei, încât oricine le asculta să se regăsească în ele", mărturisea Maria Ciobanu.

Maria Ciobanu și-a încheiat cariera artistică de 60 de ani de activitate printr-un turneu în cinci oraşe, intitulat „Lie, Lie Ciocârlie, Rămân a voastră Marie!". Cele cinci spectacole au avut loc în luna martie la Bucureşti, Craiova, Râmnicu-Vâlcea, Bacău şi Iaşi. Aceste concerte au avut o mare încărcătură emoţională, mai ales că ele s-au organizat în luna martie, care este dedicată mamei şi femeii.

Performanţele vocale ale artistei au fost recunoscute de la începutul carierei, cântăreaţa fiind supranumită „ciocârlia cântecului popular românesc", în scurt timp după debutul său. Cântecul care i-a adus consacrarea este „Lie, ciocârlie".

În îndelungata sa carieră, Maria Ciobanu a fost distinsă cu premii şi distincţii prestigioase, între care Crucea naţională „Serviciul Credincios".

Moştenirea artistică pe care Maria Ciobanu o lasă românilor este sporită de cei trei copii ai acesteia, artişti ai scenei româneşti şi internaţionale: soprana Leontina Văduva, artista Camelia Ciobanu, stabilită în SUA, şi interpretul de muzică populară Ionuţ Dolănescu.

Cu ocazia spectacolului de retragere, Maria Ciobanu a cântat împreună cu Leontina Văduva, Camelia Ciobanu, Doiniţa şi Ionuţ Dolănescu. Atmosfera de sărbătoare a fost completată de artişti, precum Steliana Sima, Mariana Ionescu Căpitănescu, Gelu Voicu, Mioara Velicu şi Gheorghe Turda. Acompaniamentul a fost asigurat de Orchestra „Doina Basarabiei", conducător artistic şi orchestrator fiind Valeriu Caşcaval.

„Este foarte greu, sunt foarte emoţionată, publicul este minunat, am trăit atâtea clipe frumoase pe scenă, îmi este greu să mă las de cântat”, ne-a spus Maria Ciobanu, sâmbătă seara, după concertul de la Sala Palatului, unde a fost aplaudată de 4.000 de spectatori. „Ciocârlia” muzicii populare româneşti ne-a mai povestit şi ce planuri are după marea retragere de pe scenă: „Visul meu este să-mi văd nepoţii mari şi să-mi calce pe urme. Să mă ţină Dumnezeu sănătoasă. Am şase nepoţi, comori de copii buni şi frumoşi, cu drag mă ocup de educaţia lor şi m-aş bucura peste ani să-i iubească publicul”. După seria de spectacole Maria Ciobanu va locui în America, mare parte a timpului, acolo unde s-a stabilit şi fiul ei, Ionuț Dolănescu, alături de soţie şi de cei trei copii ai lor: „Acolo, viaţa este frumoasă, dar publicul e cam americanizat. Însă, tot le place „Lie, lie ciocârlie”. O să mai stau şi acolo, mai vin şi în ţară, la prieteni, nu pot renunţa la viaţa din România. Mă împart între ţară şi străinătate”.

(România liberă, 2016)

Note lexicale

a gugui – (dialectal) a scoate sunete disparate, încă nearticulate în cuvinte; a gânguri

aptitudine – chemare, har, înclinare, înclinație, predilecție

ultracunoscut – foarte cunoscut, arhicunoscut

remarcat – observat, băgat de seamă de cineva; relevat, evidențiat

încărcătură emoțională – profunzimea emoțiilor și sentimentelor în interpretarea cântecelor populare

triluri – ornament muzical constând din executarea rapidă și repetată a două note consecutive

prestigios – important, însemnat

1. Prezentați, pe scurt, tema acestui articol. (5 puncte)

2. Explicați, pe baza textului, sensul metaforei: ciocârlia cântecului popular românesc. (3 p.)

3. Cum este descrisă în text familia Mariei Ciobanu? (5 p.)

4. Ce îi spuneau Mariei femeile din satul Roșiile și cum o numeau sătenii? (3 p.)

5. Ce făcea tatăl ei pentru a pune în valoare talentul Mariei? (3 p.)

6. Ce examen a dat Maria Ciobanu și cum a reușit să ocupe un post la o formație cunoscută din București? (2 p.)

7. Găsiți câte două sinonime pentru cuvintele: (5 p.)

cântec: ___________________

instrumentist: _________________

aptitudini muzicale: _________________

musafir: _________________

dorință: ____________________

8. În ce lună au avut loc concertele pentru serbarea carierei artistice a Mariei Ciobanu și ce semnificație are această lună? (3 p.)

9. Găsiți în text formele (câte 1 exemplu) de imperfect ale verbelor a cânta, a merge, a pune, a spune, a face. (5 p.)

10. Găsiți în text formele (câte 1 exemplu) de perfect compus ale verbelor reflexive: a se naște, a se îndeplini, a-și încheia (3 p.)

11. Explicați sensul sintagmei zâna satului. (3 p.)

II. ALEGEȚI UNUL DINTRE CELE DOUĂ SUBIECTE URMĂTOARE:

ARGUMENTARE SAU REDACTAREA UNUI TEXT FUNCȚIONAL.

(120–200 de cuvinte) Total 10 puncte

A) Realizaţi pe baza fragmentului de mai jos un text în care să prezentaţi 3–5 argumente referitoare la utilizarea tabletei de către copii.

Relația dintre copii și tabletă

Nu mai este un secret pentru nimeni că tehnologia touchscreen (în limba română ecran tactil) ne-a schimbat viața. În bine sau în rău, nu știm încă! Dar știm sigur că ne place și ne bucură, altfel nu am alerga atât de disperați după ultimele aplicații! Dacă mergeți dimineața cu autobuzul, aruncați o privire și numărați câți dintre pasageri sunt ocupați cu navigarea pe tabletă veți constata că o mare parte a lor se uită pe ecranele micilor aparate.

Copiii noștri nu fac nici ei excepție: nici nu au învățat bine să meargă sau să vorbească, și degețelul le „zboară” pe ecranul tabletei, intuind cu precizie ce au de făcut. Nu le trebuie mult să își dea seama singuri care sunt regulile unui joc. Am văzut copilași de 5 ani care știu să caute și să își instaleze jocuri gratuite de internet. O fetiță de 8 ani se lăuda că ea le „repară” tabletele tuturor din familie când se blochează. O fi bine, o fi rău? Un lucru știm sigur: tehnologia va face parte din viitorul copiilor noștri mai mult decât face parte din viața noastră! Acesta este un adevăr pe care greu îl mai putem schimba. Astfel, în ceea ce privește relația dintre copii și tabletă, opiniile oscilează în general între două extreme: fie le găsesc beneficii nenumărate, fie le condamnă definitiv ca fiind sursa tuturor relelor care li se întâmplă copiilor noștri, uitând că, chiar noi, adulții, suntem cei care le-au pus copiilor în brațe tableta!

(www.evz.ro, 2015)

B) Redactați o scrisoare cu tema de mai jos.

Sunteți elev/ă al/a Liceului „Nicolae Bălcescu" din Giula. Realizați o scrisoare cu tema precizată mai jos. Redactați o scrisoare de intenție pentru angajare la Hotel Wellness Familial din Giula. Semnați scrisoarea cu inițialele B.E.

Doriți să vă angajați în cadrul firmei Hotel Wellness Familial din Giula. Recent ați citit într-un ziar local reclama firmei pentru un post de organizator de excursii la acest hotel. Motivați scrisoarea de intenție cu câteva informații: după liceu ați făcut o specializare în domeniul organizării excursiilor, iar pe baza exprienței pe care o aveți și pe baza cunoștințelor de limbă (maghiara, româna, engleza) veți putea organiza vizite și excursii pentru turiștii români mai ales în orașul Giula și în alte localități unde trăiesc și români din Ungaria. Cunoașteți istoria orașului Giula și a localităților, precum și tradițiile românilor din Ungaria.

În redactarea scrisorii veți avea în vedere următoarele:

– să se respecte convențiile specifice unei scrisori de intenție:

– să se regăsească: formulele de adresare; data indicată și locul; formulele de încheiere,

– conținutul și structura să fie adecvate argumentării;

– să se asigure registrul stilistic și să se respecte normele de exprimare corectă, de ortografie și de punctuație.

↧

Ziua Românilor din Chitighaz - 26 mai 2018

May 18, 2018, 9:53 am

≫ Next: „Orice traducere ia viaţa cărţii de la capăt într-o lume cu totul nouă” - De vorbă cu Dan Lungu despre traducere ca o reîncarnare a cărților într-o nouă cultură și nu numai

≪ Previous: Subiectele bacalaureatului la română în anul 2018: Cântăreaţa Maria Ciobanu, relaţia dintre copii şi tabletă, „Moara cu noroc” sau analiza a două pasteluri despre iarnă

↧

„Orice traducere ia viaţa cărţii de la capăt într-o lume cu totul nouă” - De vorbă cu Dan Lungu despre traducere ca o reîncarnare a cărților într-o nouă cultură și nu numai

May 18, 2018, 9:57 am

≫ Next: Ziua Mamelor la Bedeu

≪ Previous: Ziua Românilor din Chitighaz - 26 mai 2018

– Stimate domnule Dan Lungu, suntem la Festivalul de carte de la Budapesta. Dumneavoastră în ultimii ani aţi fost o prezenţă foarte vie, astfel încât publicul şi cititorii din Ungaria nu numai că vă cunosc, dar vă şi apreciază. Cu ce sentimente aţi venit în anul acesta la Budapesta?

– Este o mare bucurie şi a devenit aşa o obişnuință să vin la târg, dacă nu pot să vin nu mă simt bine. Mă bucur foarte mult că a apărut Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu, în limba maghiară, în traducerea aceleiaşi Gabriela Koszta, care a mai tradus şi Sunt o babă comunistă şi nu numai. Am văzut deja în sală persoane care vin an de an la mesele rotunde sau la lansările de carte pe care le fac.

Deja am prieteni vechi aici la târgul de la Budapesta şi asta mă bucură foarte mult. O bucurie extraordinară mi-a făcut faptul că Dragomán György a venit alături de mine să vorbească despre Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu. E un autor la care ţin foarte mult. Regele alb mi se pare o carte absolut splendidă, este tradusă în limba română şi recomand tuturor cititorilor revistei dvs. să citească acest roman extraordinar. Aici este o atmosferă plăcută cu multă lume, un târg frumos de la care nu aş dori să lipsesc nici în viitor.

– A fost interesant dialogul pe care l-aţi avut cu tânărul scriitor maghiar, deja cunoscut, Dragomán György, pentru că v-aţi descoperit afinităţi, iar pentru publicul care a fost prezent, a reieşit că, de fapt, până într-un anumit punct romanele se completează…

– Într-adevăr avem foarte multe afinităţi şi eu când am citit Regele alb am avut un şoc şi mi-a fost „ciudă” că nu am scris eu cartea asta. Şi pentru că avem o sensibilitate asemănătoare pentru copilărie, pentru relaţia cu părinţii ş.a.m.d., aici regăsesc eu zona comună cu Dragomán György. Dar şi pentru faptul că am copilărit în acelaşi timp, anii ’80 cumva, şi în aceeaşi ţară. Dragomán György a trăit în România şi de aceea recunosc acolo, şantierele, gropile, apartamentele în construcţie, buldozeristul, toate celelalte fac parte din decorul copilăriei mele. Dragomán György a venit în Ungaria, este autorul tradus în peste 30 de limbi din toată lumea, un autor bun cu copilărie românească, cu care rezonez în profunzime. Mi-a făcut plăcere când Dragoman a zis că a găsit o scenă din romanul meu pe care el se gândise să o scrie în noul lui roman, dar renunţase fiindcă nu-şi avea locul şi era bucuros să o descopere în volumul unui autor român. Acest lucru arată un tip de complementaritate şi o comunicare subterană extraordinară pe care o am cu autorul minunat.

– Cartea care a fost tradusă acum în limba maghiară va fi după părerea mea o carte de succes, tocmai pentru faptul că şi în Ungaria a început un fenomen cu care România se confruntă încă din anii ’90. Mă refer la părinţii care pleacă în străinătate să lucreze şi care au gustat din fructul acesta amar al înstrăinării. Traducerea va fi mai bine înţeleasă acum, după părerea mea, decât dacă ar fi apărut cu 5 ani în urmă…

– E o carte care anticipează un fenomen care este în creştere aici, deşi în România e cunoscut de mai bine de două decenii. Asta probabil îi va asigura o notorietate, pe fundamentul acestui fenomen social. Nu a fost intenţia mea, dar cărţile au destinul lor, pentru că orice traducere este ca o reîncarnare a unei cărţi în o altă cultură, şi acolo se confruntă cu alţi cititori, cu alte mentalităţi. Orice traducere ia viaţa cărţii de la capăt într-o lume cu totul nouă.

– După ce în anii ’90 scriitorii români doreau să fie primiţi și apreciați în Occident sau erau mai puţin curioşi de ceea ce se întâmplă în ţările vecine, doar ni se pare sau de câţiva ani încoace trăim un fenomen în care suntem mai curioşi de ceea ce se întâmplă şi în vecinătatea noastră?

– Cred că există un fenomen de acesta, o întoarcere, pentru că şi după căderea comunismului lumea culturală era îndreptată întotdeauna spre marile capitale în primul rând Parisul, dar şi Berlinul, Viena… Ne-am ignorat în bună măsură vecinii, sub aspect literar, şi acum este un fel de recunoaştere a celui de lângă noi şi o construcţie a unui sentiment că facem o lume comună, eu zic că e un fenomen de maturizare. Acuma şi eu sunt mai atent la literatura poloneză, bulgară, maghiară, decât eram în anii ’80 sau în anii ’90, când pentru noi toate modelele erau germane, franţuzeşti, americane, etc. Şi fiind atent am descoperit o literatură maghiară extrem de diversă, profundă, tineri autori extraordinari cu care avem foarte multe în comun şi cred că ne-ar ajuta recunoaşterea asta reciprocă şi pentru o ofensivă pe piaţa europeană culturală dacă reuşim să vorbim încrucişat despre aceleaşi fenomene sociale, aceleaşi emoţii, idei. Toate acestea laolaltă, dacă le privim din ţări diferite şi le promovăm împreună putem să facem un loc Centrului Europei și Estului, într-un canon cultural european.

– S-a discutat aici că este mai picant cotidianul din România și Centrul şi Estul Europei pentru o temă de roman. Oferă această parte a Europei subiecte mai multe și mai palpitante pentru un autor?

– Da, oferă subiecte, după cum spuneam şi aici în România, poţi să mori de orice, dar de plictiseală nu. E și o manieră de a trăi, foarte balcanică, imprevizibilă, viaţa cotidiană e o aventură, foarte puţină rutină crează şi un disconfort şi asta o lipsă de proiect pe termen lung. Adică e foarte greu să îţi programezi ceva pe termen lung, dar e o viaţă plină de culoare şi sub aspectul acesta Balcanii reprezintă o mină de aur pentru orice scriitor, pentru că mereu se întâmplă ceva fabulos. Nu o să găseşti în Elveţia întâmplările relatate în presa română, bulgărească sau maghiară, pentru că o altă lume – imprevizibilă – e la loc de cinste.

– Prin scris, scriitorul se şi eliberează într-un fel de cotidianul care la un moment dat îl apasă? Devine scrisul un fel de evadare şi din realitate?

– Sigur că pentru unii este şi o evadare din realitate. Dar la noi scrisul cred că e o pasiune, pentru că atâta timp cât nu poţi trăi din scris nu poţi să scrii decât dacă-ţi place. Din scris nu câştigi bani, asta e limpede în România, în altă parte mai câştigi, dar în România numărul celor care mai câştigă din scris destul de mult încât să trăiască e infim. Deci, dacă te apuci de scris nu poţi să o faci decât mânat de o pasiune foarte puternică, ceea ce are şi părţi bune, evident, dar are şi părţi proaste. Pentru că asta duce la o lipsă de profesionalizare, duce la o precaritate a vieţii scriitorului şi eu cred, în fine, că scriitorul nu trebuie să fie sărac ca să fie geniu, ci să trăiască decent şi să scrie bine în acelaşi timp, dar în România, deocamdată, lucrul acesta nu-i posibil.

Gabriela Enea Elekes

↧

Ziua Mamelor la Bedeu

May 18, 2018, 9:58 am

≫ Next: Premii pentru cei mai talentaţi copii de naţionalitate

≪ Previous: „Orice traducere ia viaţa cărţii de la capăt într-o lume cu totul nouă” - De vorbă cu Dan Lungu despre traducere ca o reîncarnare a cărților într-o nouă cultură și nu numai

„Cine vă iubeşte, Cine vă-ndrăgeşte/ Zi de zi munceşte/ Pentru a vă creşte/ Vă daţi seama, este mama…”

Elevii şcolii generale bilingve şi copiii de la grădiniţa din Bedeu au sărbătorit pe 4 mai Ziua Mamelor, participând la un program cultural în cinstea mamelor, întocmit de către profesoarele Nagy Gábornéşi Kakócz Zsoltné. La eveniment au fost recitate poezii şi cântate cântece în limbile română şi maghiară. Copiii zâmbitori şi fericiţi au înmânat mamelor şi bunicelor lor flori şi câte-un mic cadou pregătit de mânuţele lor. Dragostea din inimile copiilor au înfrumuseţat ziua tuturor mamelor, care au participat la eveniment.

Maria Jurca, profesoară, Bedeu

↧

Premii pentru cei mai talentaţi copii de naţionalitate

May 18, 2018, 10:00 am

≫ Next: Despre cercetările lingvistice ungaro-române la un simpozion din Bucureşti

≪ Previous: Ziua Mamelor la Bedeu

Centrul Pedagogic pentru Naţionalităţi din cadrul Oficiului pentru Învăţământ din Budapesta a organizat, în ziua de 9 mai, la Oficiul Ombudsmanului gala de premiere pentru elevii de naţionalitate, care au participat la Concursul online din limba maternă şi la Concursul de desene pentru naţionalităţile din Ungaria. În cadrul festivităţii a avut loc şi un vernisaj de expoziţie din cele mai reuşite lucrări ale copiilor.

La concursul de desen, lansat pe patru categorii de vârstă, au participat elevi de la zece naţionalităţi (bulgari, greci, croaţi, polonezi, germani, romi, români, sârbi, slovaci şi sloveni) cu aproape 600 de lucrări. Subiectele acestor desene au fost inspirate din istoria, geografia, cultura, tradiţiile speciale naţionalităţilor conlocuitoare. Juriul de specialitate a premiat câte trei lucrări la fiecare categorie, la care s-au mai adăugat 38 de desene distinse cu premii speciale, fiind toate acestea expuse la gala de premiere.

Tot la această festivitate au fost premiaţi şi copiii care au câştigat la Concursul online de limbă pentru naţionalităţi. Referentul român Centrul Pedagogic pentru Naţionalităţi, Anamaria Brad, ne-a informat cine au fost elevii premiaţi din partea comunităţii româneşti din Ungaria.

Concursul de desen pentru naţionalităţi:

CATEGORIA A IV-A (LICEU)

Locul I.– Tiffany Orosz-Rokszin (clasa 10/A), Liceul „Nicolae Bălcescu” din Jula,

Locul II.– Ştefania Bedreag (clasa 11/B), Liceul „Nicolae Bălcescu” din Jula

CATEGORIA A II-A (ciclul primar)

Locul II.– David Móricz (cl. a 4-a), Şcoala generală din Bihor

Menţiune de la AŢRU:

Leila Glonczi (cl. a 4-a), Şcoala generală din Bihor

Greta Tokai (cl. a 3-a), Şcoala generală din Apateu

Concursul online de limbă pentru naționalități, nivel pe țară (organizat pentru elevi de clasa a 4-a):

Locul I. – Zinaida Maria Pekárik (cl. a 4-a) – Şcoala generală românească din Jula

Locul II. – Alexandra Popa (cl. a 4-a) – Şcoala generală românească din Jula

Locul III. – Emma Olivia Pătcaş (cl. a 4-a) – Şcoala generală românească din Jula

Gala de premiere a fost onorată şi de doamna dr. Szalayné dr. Sándor Erzsébet, ombudsman adjunct responsabil cu problemele naţionalităţilor. Premiile au fost asigurate parţial şi de autoguvernările pe ţară ale naţionalităţilor.

E.Ş.

↧

Despre cercetările lingvistice ungaro-române la un simpozion din Bucureşti

May 18, 2018, 10:01 am

≫ Next: Naționalitățile în noul Parlament ungar

≪ Previous: Premii pentru cei mai talentaţi copii de naţionalitate

Institutul de Lingvistică al Academiei Române „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” din Bucureşti va organiza în perioada 18–19 mai Simpozionul internaţional de lingvistică, ediţia a VII-a, la care va participa şi cercetătoarea lingvistă româncă din Ungaria, dr. Ana Borbély. Doamna Borbély va conferenţia în secţiunea „Dialectologie, geolingvistică, onomastică, fonetică” şi va susţine lucrarea „Cercetări lingvistice interacademice ungaro–române asupra comunităţilor româneşti din Ungaria după un sfert de veac (rezultate şi perspective)”.

După cum ne-a informat doamna Ana Borbély, comunicarea ei îşi propune să prezinte atât rezultatele cercetărilor lingvistice interacademice ungaro–române anterioare asupra comunităţilor româneşti din Ungaria, cât şi obiectivele unui proiect în perspectivă. În Ungaria se definesc două comunităţi româneşti, cea istorică (vezi de ex. Borbély 1990, 2013) şi cea a imigranţilor născuţi în România (nestabiliţi sau stabiliţi definitiv în ţară). În ultima parte a lucrării se va descrie un nou proiect interacademic, care se va desfăşura în următorii trei ani: Dicţionarul graiurilor româneşti din Ungaria, primul dicţionar de o asemenea anvergură dedicat comunităţii româneşti istorice.

E.Ş.

↧

Naționalitățile în noul Parlament ungar

May 18, 2018, 10:03 am

≫ Next: O sărbătoare uitată: Înălţarea Domnului

≪ Previous: Despre cercetările lingvistice ungaro-române la un simpozion din Bucureşti

Reprezentanţii naționalităților în noul Parlament ungar au depus jurământul în ziua de 8 mai, în fața Președintelui Parlamentului, Kövér László. La festivitate au participat şi Semjén Zsoltvice-premier, Jakab István, vicepreședintele Parlamentului, Mátrai Márta, secretarul general al Parlamentului, Soltész Miklós, secretar de stat responsabil şi pentru naționalități, respectiv președinții autoguvernărilor pe țară ale naționalităților pe listele cărora au figurat reprezentanții lor în Parlament (din partea AȚRU fiind delegată Mariana Negreu Vetró), Dr. Szalayné Dr. Sándor Erzsébet, adjunctul ombudsmanului, responsabil pentru naționalități, și numeroși oficiali din organele guvernamentale, reporteri mass-media, informează Cabinetul reprezentantului naționalității române în Parlament.

Jurământul a fost depus de către 11 reprezentanți ai naționalităților, printre care și Traian Kreszta, reprezentantul naționalității române, la festivitate participând și Ritter Imre, care a fost ales deputat cu drept de vot al naționalității germane în Parlament.

În ziua de marţi, 15 mai, vicepremierul Ungariei, Semjén Zsolt a fost audiat de Comisia Parlamentară a Naţionalităţilor, condusă de noul preşedinte, germanul Ritter Imre. „Resursele financiare destinate subvenţionării minorităţilor au sporit în mod considerabil în ultima perioadă, iar guvernul ungar nu va avea nici în viitor intenţia de a se zgârci”, a spus Semjén. Politicianul este propus pentru funcţia de ministru fără portofoliu. El a mai adăugat: toate naţiunile constituie valori unice şi irepetabile, reprezintă o bogăţie de valori ce poate fi oferită doar de naţiunea respectivă sau partea respectivă a naţiunii, iar această constatare este şi mai adevărată în cazul minorităţilor. Zsolt Semjén a accentuat: el depune strădanii pentru apărarea acestor valori, relatează Agenţia MTI, preluat de hirado.hu.

Minorităţile care au o ţară-mamă, au şi o anumită misiune, cea de a fi o punte de legătură între statul respectiv şi Ungaria. a spus Semjén. Iar dacă există divergenţe între noi şi statul respectiv, chiar şi o controversă, situaţia dată nu va dezavantaja în nici un fel minoritatea de aici din Ungaria. Semjén a mulţumit în mod expres activitatea depusă în comisiile mixte, numind-o exemplară pe cea depusă de minorităţi.

Politicianul a explicat că guvernul maghiar respectă şi apreciază toate culturile şi grupurile etnice, precum şi toate persoanele care aparţin minorităţilor naţionale, dar nu va accepta niciodată ca un grup etnic, care a venit doar de câţiva ani în Ungaria să beneficieze de drepturi similare cu cele ale minorităţilor autohtone, care fac parte din naţiunea maghiară şi sunt părţi constitutive ale statului ungar.

El a vorbit şi despre legea minorităţilor, care în opinia sa a trecut testul timpului şi a cărei adoptare a fost o faptă istorică. Zsolt Semjén a semnalat: dacă din anumite considerente amendarea legii ar fi importantă şi necesară din punctul de vedere al minorităţilor, iar comisia şi-ar da girul, guvernul va fi deschis să o modifice.

Numărul instituţiilor minorităţilor naţionale a crescut de la 12 la 82 în perioada recentă, a informat politicianul, adăugând că el este adeptul convins al preluării (şi finanţării) acestora, fie vorba de instituţii ale cultelor sau ale minorităţilor. Aceste instituţii posedă întotdeauna un anume plus, care le face mai bogate, a afirmat el. Zsolt Semjén a specificat că sumele alocate acestui domeniu au crescut de trei ori şi se cifrează actualmente la 10,5 miliarde de forinţi. El a promis că în cazul unor propuneri raţionale, guvernul ungar nu se va zgârci nici în viitor.

Soltész Miklós, care va superviza acest domeniu şi în viitor în calitate de secretar de stat, a afirmat: rezultatele se datorează muncii depuse în comun. Au fost făcuţi paşi imenşi, subvenţiile acordate au atins un nivel mult mai ridicat, iar posibilităţile au sporit chiar şi în direcţia ţărilor-mamă.

Traian Kreszta, reprezentantul fără drept de vot al minorităţii române a relevat că instituţiile comunităţii funcţionează fără impedimente. Totuşi el a considerat că stagnarea activităţii comisiei mixte interguvernamentale româno-maghiare este ca un nod gordian, care reprezintă o dificultate în relaţiile româno-maghiare.

Semjén Zsolt a răspuns că el nu consideră semnarea protocolului comisiei mixte româno-maghiare o posibilitate reală. Guvernul maghiar nu poate proceda în acest sens, dacă UDMR consideră că protocolul nu poate fi semnat, a afirmat el, spunând că în ipoteza existenţei unor iniţiative raţionale, guvernul maghiar le va promova pe acestea, indiferent dacă figurează în protocol sau nu.

În ceea ce priveşte întrebările şi propunerile legate de amendamentele legislative, el a comunicat că guvernul maghiar va fi partener în cazul oricăror precizări, dar nu ar dori ca guvernul sau administraţia de stat să specifice cine este român sau sârb.

Reprezentanţii fără drept de vot ai minorităţilor naţionale au fost în unanimitate de acord cu numirea lui Semjén Zsolt. Viceprim-ministrul va fi responsabil pentru politicile naţionale, problemele cultelor şi minorităţilor, informează hirado.hu.

↧

O sărbătoare uitată: Înălţarea Domnului

May 18, 2018, 10:05 am

≫ Next: Şedinţă de lucru la AŢRU

≪ Previous: Naționalitățile în noul Parlament ungar

Nici brazi împodobiţi, nici felicitări, nu înmânăm şi nu primim flori, nici ouă roşii, nici iepuraşi de ciocolată, şi lipseşte şi vreo formulă de salut, asemănător celui „Adevărat a înviat!”. Este doar o zi de joi obişnuită, dotată cu un nume extra: „ziua înălţării”.

Dar nu numai lumea a uitat de această sărbătoare. Se pare că şi comunităţile creştine şi-au pierdut interesul faţă de ziua aceasta. Cele mai multe biserici au hotărât să renunţe la serbarea „Zilei înălţării”, iar acolo unde stăruiesc morţiş la păstrarea tradiţiei, foarte puţini enoriaşi iau parte la slujbă. Aparent nimeni nu este interesat de această sărbătoare, nimănui nu-i pasă de ea.

Deşi contează.

De fapt, contează tot atât cât contează Vinerea Mare, Paştele sau Crăciunul. Merită să fie menţionat. Dacă totuşi există îndoială în inima cuiva, hai să enumerăm şapte cauze, potrivit cărora merită să fie serbată „Ziua înălţării Domnului”.

1. Isus s-a înălţat, pentru ca Duhul să se pogoare.„Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; şi anume Duhul adevărului”– Ioan 14:16-17a

– Dacă nu este Duhul Sfânt, nu va exista Biserica, nici credinţa, nici mântuirea.

2. Isus acum e domn peste toţi împăraţii şi toate împărăţiile.„Împăraţii pământului se răscoală, şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său, zicând: »Să le rupem legăturile şi să scăpăm de lanţurile lor!« Cel ce şade în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei. Apoi, în mânia Lui, le vorbeşte şi-i îngrozeşte cu urgia Sa, zicând: „Totuşi, Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt.” Psalmi 2:2-6

– Înălţarea Domnului este preludiul ceremoniei cereşti de încoronare.

3. Planul Înălţării exista de la începuturi.„Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.”– Ioan 12:32

„Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl”Ioan 14:12

– Înălţarea a fost cheia de boltă clar vizibilă a lucrării Domnului pe acest pământ.

4. Isus s-a înălţat spre ceruri în trup.„El i-a dus afară până spre Betania. Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat. Pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi a fost înălţat la cer.”Luca 24:50-51

– Trupul lui glorificat este în legătură cu Dumnezeu, şi este vrednic de a fi cinstit.

5. Mărturia despre viaţa şi faptele lui Isus se poate continua cu toată evlavia.

„Voi veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului.”Fapte 1:8

– Precum intrarea în vigoare al testamentului necesită în mod anticipat moartea testatorului, aşa şi intrarea în vigoare al ultimei porunci dată de Isus necesită ieşirea lui din sfera pământească.

6. Înălţarea este prefigurarea reîntoarcerii glorioase ale Domnului.

„Iată că (apostolilor) li s-au arătat doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb şi au zis: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.”Fapte 1:10-11

– Aşa, precum s-a înălţat la cer, aşa se va şi întoarce: nu în ascuns, într-o realitate spirituală, în secret, invizibil – dimpotrivă, se va întorce în trup glorios. Nimeni nu va interpreta în mod greşit realitatea întoarcerii Sale victorioase!

„Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului.” Matei 24:27

7. Isus a devenit Domn odată cu suirea Sa în ceruri.

„Domnul Isus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut la dreapta lui Dumnezeu.” Marcu 16:19

„Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.” Apoc. 19:16

– Nu doar că a înviat, ci şi domneşte. Este Domn peste toată creaţiunea, dar vrea să fie domn şi peste viaţa ta.

Prin înălţarea Sa, Domnul Isus nu s-a îndepărtat de noi, ba dimpotrivă a ajuns să ia locaş în inimile noastre, şi să ne conducă prin Duhul Său cel Sfânt!

Gyula Füstös, pastor baptist, Chitighaz

↧

Şedinţă de lucru la AŢRU

May 18, 2018, 10:07 am

≫ Next: Ziua Europei la Jula

≪ Previous: O sărbătoare uitată: Înălţarea Domnului

Adunarea generală a Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria (AŢRU) îşi va ţine următoarea şedinţă pe 24 mai, joia viitoare, de la ora 13.30. Întrunirea va avea loc la sediul AŢRU din Jula, aflat în strada Eminescu nr. 1.

↧

Ziua Europei la Jula

May 18, 2018, 10:07 am

≫ Next: Două asociaţii noi afiliate la Uniunea Culturală

≪ Previous: Şedinţă de lucru la AŢRU

Ziua Europei va fi sărbătorită şi în acest an la Jula, în rândul comunităţii româneşti. Evenimentul cultural va avea loc miercurea viitoare, pe 23 mai, la sediul Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria (str. Dozsa nr. 8). Organizatorii manifestării sunt Consulatul General al Românei la Jula, în colaborare cu Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad şi UCRU. Programul cultural va începe la ora 18.00 şi va cuprinde: imnurile naţionale ale României, Ungariei şi Uniunii Europene, interpretate de Corul „Pro Musica” din Jula; cuvântări legate de valorile europene; momente artistice oferite de către elevii Liceului „Nicolae Bălcescu” din Jula şi Liceului de Artă „Sabin Drăgoi” din Arad. În încheiere vor evolua pe scenă membri ai Ansamblului folcloric „Semenicul” din Reşiţa, jud. Caraş-Severin.

↧

Două asociaţii noi afiliate la Uniunea Culturală

May 18, 2018, 10:09 am

≫ Next: O lume fără frontiere la Teatrul Cetăţii din Jula

≪ Previous: Ziua Europei la Jula

În sâmbăta din 12 mai şi-a ţinut şedinţa anuală ordinară Adunarea generală a Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria. Doar un sfert din totalul de delegaţi ai asociaţiilor afiliate au luat parte la şedinţa care a cuprins subiectele obligatorii (dări de seamă, rapoarte şi bugete) şi discuţii despre planuri culturale de viitor. Cu toate că numărul participanţilor a fost destul de redus, şedinţa a fost validă, deoarece § 5, art. 8 al Statutului UCRU permite acest lucru. La întâlnire a participat şi domnul Sava Diamandi, secretar I la Ambasada României de la Budapesta.

Şedinţa a fost condusă de preşedintele Marius Maghiaru. Au fost discutate şi votate următoarele puncte: 1) Darea de seamă despre activitatea Uniunii în anul 2017; 2) Dezbatereaşi aprobarea gospodăririi Uniunii în anul 2017; 3) Dezbatereaşi aprobarea gospodăririi din anul 2017 a Editurii NOI; 4) Planul de muncă, proiecte culturale pentru anul 2018; 5) Aprobarea planului bugetar pentru anul 2018; 6) Diverse.

Toate documentele referitoare la subiectele în dezbatere au fost trimise tuturor delegaţilor UCRU înaintea şedinţei, aceştia având timp suficient pentru a cunoaşte şi a analiza programul şi bugetul UCRU şi al Editurii NOI, care scoate revista „Foaia românească”.

Raportul despre activitatea UCRU din 2017 a cuprins cele mai importante evenimente şi realizări din anul trecut. Informaţii amănunţite despre acestea se pot afla în „Calendarul românesc 2018”, publicaţia anuală a Uniunii, almanahul revistei „Foaia românească”.

În anul 2017, Uniunea a gospodărit în total suma de 5,6 milioane de forinţi, iar Editura NOI a avut în anul trecut, pentru scoaterea săptămânalului „Foaia românească”, suma totală de 22,5 milioane de forinţi – 18,36 milioane Ft de la Autoguvernarea pe Ţară a Românilor din Ungaria, 4 milioane Ft de la Ministerul pentru Românii de Pretutindeni, din Bucureşti, şi aproape 1 milion din alte venituri (abonamente).

În cursul anului 2018, an în care Uniunea a împlinit vârsta de 70 de ani, se planifică două evenimente culturale importante: dezvelirea unei plăci memoriale a profesoarei şi scriitoarei Lucia Borza, pe clădirea Liceului „N. Bălcescu” din Jula, şi o festivitate aniversară cu un forum şi expoziţie foto.

În anul 2018, Editura NOI va primi finanţare din partea AŢRU (18,36 milioane Ft, sumă identică de mai mulţi ani) şi 100.000 RON din partea Ministerului pentru Românii de Pretutindeni. Această decizie a fost luată la Bucureşti cu o zi înainte de şedinţa Uniunii.

Înainte de încheierea şedinţei, preşedintele Maghiaru a anunţat că Prezidiul UCRU a decis excluderea unor asociaţii care de mai mulţi ani nu ai participat la şedinţe şi nu şi-au plătit cotizaţia de membru, şi că şi-au cerut afilierea două asociaţii noi: Asociaţia „Miruna” din Micherechi şi Asociaţia de Şah a Românilor din Ungaria. Acestea îşi vor putea trimite delegaţii la următoarea şedinţă.

E.Ş.

↧

O lume fără frontiere la Teatrul Cetăţii din Jula

May 18, 2018, 10:10 am

≫ Next: Probleme tehnice

≪ Previous: Două asociaţii noi afiliate la Uniunea Culturală

Cea de-a 55-a stagiune de vară a Teatrului Cetăţii din Jula aşteaptă publicul iubitor de artă şi cultură, în perioada 24 iunie – 11 august, cu peste 70 de spectacole şi patru premiere. La fel ca în anii trecuţi, programele vor cuprinde toate domeniile artei şi se vor desfăşura în locuri variate ale oraşului, iar organizatorii promit că în această stagiune îşi vor găsi spectacole pe plac toate generaţiile. Programul celei de-a 55-a stagiuni a fost prezentat în cadrul unei conferinţe de presă, din 8 mai, la care au participat, alături de noul director al Teatrului Cetăţii, Elek Tibor, primarul Julei, dr. Görgényi Ernőşi Tapasztó Ernő, directorul Companiei de Teatru Aradi Kamaraszínház şi regizorul piesei „Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi” de Tom Stoppard.

Primarul Görgényi a accentuat că se bucură foarte mult că noul director al teatrului, atunci când a întocmit programul acestei stagiuni a acordat o mare atenţie atât spectacolelor istorice din dramaturgia maghiară, cât şi spectacolelor scriitorilor maghiari contemporani. A evidenţiat că niciodată nu au fost incluse în program atât de multe spectacole, concerte pentru generaţiile mai tinere, cum va fi în această vară. Primarul a felicitat colaborarea dintre teatrele din Jula şi Arad, dorindu-le o colaborare cât mai lungă şi rodnică.

Programul stagiunii 2018 a fost prezentat de Elek Tibor, care a spus că a dorit neapărat să păstreze tot ce este de o tradiţie nobilă în programul Teatrului Cetăţii, dar şi să aducă noutăţi care să îmbunătăţească şi să îmbogăţească festivalul. Vor fi spectacole de marionete pentru copii, teatru pentru copii, drame istorice, comedii, musical, spectacole contemporane, festivaluri de muzică populară şi worldmusic, jazz şi muzică clasică, workshop, etc.

Niciodată până acum, nicio stagiune a Teatrului Cetăţii din Jula nu a cuprins atât de multe elemente româneşti, legături cu teatre din România, cum va fi cea din această vară. După cum a spus la conferinţa de presă directorul Elek Tibor, se doreşte ca şi până la intrarea României în Schengen, graniţa româno-maghiară să fie cât mai transparentă, cultura şi arta să îi unească pe români şi pe maghiari.

Festivalul Shakespeare, ajuns la cea de-a 14-a ediţie, va avea ca temă în acest an: Hamlet şi Prietenii lui, cuprinzând spectacole, concerte şi conferinţe ale teatrelor din Ungaria şi străinătate. În seara de 10 iulie va avea loc spectacolul (în limba română) „Hamlet” a Teatrului Metropolis din Bucureşti, în regia lui Victor Ioan Frunză, iar pe 14 şi 15 iulie va fi pusă în scenă coproducţia a trei teatre, cel din Jula şi teatrul maghiar şi român din Arad, „Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi”. Despre acest spectacol a vorbit regizorul şi actorul Tapasztó, subliniind colaborarea foarte bună căreia i se datorează că actori din Arad, Timişoara, Moldova, Bichişciaba şi Jula vor juca împreună în acest spectacol, iar muzica va fi asigurată live de trupa Tiger Lilliest din Anglia.

În perioada 30 iulie – 5 august va fi organizată Săptămâna Ardeleană, care este o noutate în programul festivalului de vară din Jula, şi care va cuprinde şi spectacole bilingve, în română şi maghiară, şi vor sosi teatre din Târgu Mureş, Oradea, Sfântu Gheorghe, Cluj şi Gheorgheni.

Programul detaliat se poate citi pe pagina de internet a Teatrului Cetăţii din Jula (gyulaivarszinhaz.hu), dar deocamdată doar în limba maghiară.

E.Ş.

↧

Probleme tehnice

December 1, 2018, 5:34 am

≫ Next: Românii din Ungaria și Unirea din 1918

≪ Previous: O lume fără frontiere la Teatrul Cetăţii din Jula

Blogul nostru întâmpină cu regularitate probleme tehnice. Încercăm să îl reparăm.

Vă mulţumim pentru înţelegere.

↧

Românii din Ungaria și Unirea din 1918

December 1, 2018, 5:38 am

≫ Next: De Centenar, cercetări despre baptiştii români şi Unirea din 1918

≪ Previous: Probleme tehnice

Unirea românilor din Bucovina, Basarabia, Ardeal și părțile zise ungurene, Maramureș, Crișana și Banat cu Regatul Român a fost un moment istoric fără precedent în viața poporului român, oferind, în sfârșit, o adevărată șansă pentru coagularea unei națiuni unitare și prospere. Unirea din 1918 a fost într-adevăr o „mare unire” și îndeplinirea unui vechi ideal național. Desigur, o sută de ani în viața unui popor nu este o perioadă prea lungă, dar potrivită pentru a face bilanțul anilor care s-au scurs de la marele moment istoric. Unii vor sărbători, pe bună dreptate, alții vor face analize de tot felul, vor constata ce a fost bine și ce a fost nesatisfăcător în acest secol.

Noi, românii care am rămas în afara Marii Uniri, nu prea știm pe ce poziție să ne situăm,

căci din punct de vedere național suntem cu certitudine marii perdanți, compensați, ce-i drept, cu condiții sociale cu ceva mai favorabile. Suntem solidari cu neamul din care facem parte, dar totodată privați de perspectivă națională,

căci românii care au rămas în Ungaria după Primul Război Mondial, datorită numărului lor redus, nu aveau cum să formeze o comunitate națională viabilă, capabilă să reziste valurilor de omogenizare ale statului național în general și ale erei lui Horthy Miklós în special.

Datorită așezării geografice, această mică ramură de vest a românimii nu a fost niciodată sub administrație românească. S-a integrat bine în societatea maghiară, încă înainte de trezire la conștiință națională, când predominantă era cetățenia și nu etnia. Identificarea identității naționale cu cetățenia rămâne foarte mult timp o notă semnificativă a statului național maghiar. Legile patruzecioptiste, promulgate de rege la 11 aprilie 1848, nu conțineau nimic cu privire la naționalități, iar reprezentanții românilor din comitatele Arad, Bihor, Bichiș, Timiș, Torontal, Caraș și orașul Pesta, întruniți între 15–21 mai „în casa și sub președinția lui Emanuil Gojdu”¹ pentru a redacta „Petiția neamului românesc din Ungaria și Banat” își concep viitorul împreună cu al ungurilor, exprimându-și totala încredere în națiunea maghiară și regatul ungar. Românii, care și-au jerfit „sângele și averea” pentru patria comună, dau mână cu ungurii pentru o lungă perioadă de timp. În „Petiție” se spune: „Noi, în numele nației române din Ungaria… ne ținem de cea mai sfântă datorie, cu patriotică jertfire a ne lupta pentru mărirea coroanei ungurești și pentru întregimea împărăției.” În „Petiția” care se termină cu „Să trăiească țara, să trăiească craiul, să trăiească libertatea, egalitatea și frățietatea!” se mai face o importantă remarcă: „Concetățenii români limba ungurească o cunosc de diplomatică, însă și ei așteaptă aceea ca întrebuințarea limbei sale naționale neîmpiedicată să se lase în biserici, la învățătura fiilor săi și pretutindenea și în toate treburile nației noastre, cele din lăuntru”². Așadar revendicările românilor din Ungaria la 1848, spre deosebire de cele ale românilor din Transilvania, sunt într-o perfectă concordanță cu prescripțiile statului național, pe care naționalitățile le-au respectat, stăpânii statului, fie ei unguri sau germani, nu, acesta fiind motivul fundamental al discordiei dintre națiunile dominante și naționalități.

Românii ungureni au rămas credincioși promisiunilor făcute la începutul erei moderne, fără să renunțe la lupta pentru prezervarea identității naționale. Fidelitatea lor, declarată la 1848, față de patria comună a durat șapte decenii. Statornicia și-o demonstrează prin asumarea unirii Ardealului cu Ungaria (la 29 mai 1848), pentru a ieși de sub jurisdicția patriarhiei sârbești și a forma o națiune cu o mai mare pondere și o mai mare forță de rezistență valurilor de omogenizare venite din partea majorității naționale, îndeosebi după aprobarea legii de învățământ a ministrului Trefort, din 1879, considerată de naționalități un atentat îndreptat împotriva limbii și culturii lor. Loialitatea ungurenilor față de statul maghiar este pusă, între 1867–1918, la o grea încercare. Pactul dualist austro-ungar (1867) a fost degradant pentru naționalități, făcându-le comunități de rangul al doilea, legea pentru naționalități (1868) nu recunoaște decât o singură națiune, națiunea maghiară, legea electorală și legea presei sunt dezavantajoase pentru minoritățile naționale. Legile care vizau maghiarizarea învățământului de naționalitate se țineau lanț, iar revendicările cuprinse în Memorandul din 1892 sunt respinse, memorandiștii supuși unor torturi dușmănoase. Politica educațională inițiată de Trefort este încununată de legea lui Apponyi din 1907, care deveniseră „în fața opiniei publice un exemplu notoriu al inumanismului și tiraniei maghiare”³.

Vorba lui Teodor Mihali: „Ministrul învățământului le-a interzis prin decret naționalităților să se roage lui Dumnezeu în limba maternă”⁴.

Lex Apponyi a transformat învățământal naționalităților într-un învățământ bilingv, preponderent maghiar, sugerând ideea că naționalitățile din Ungaria au o dublă identitate și că, de fapt, și membrii comunităților minoritare sunt unguri. Din corespondența lui Tisza István cu mitropolitul Mețianu, în toamna anului 1914, aflăm că în școlile populare, din cele 30 de ore săptămânale 13 sunt rezervate pentru predarea limbii maghiare. Mețianu, în răspunsul dat premierului ungar, referindu-se la politica de asimilare a ungurilor, ține să sublinieze că „popor bilingv nu poate exista, cetățenii nemaghiari ai statului trebuie lăsați să-și însușească cunoștințele necesare de limbă maghiară, ca limbă de stat, în mod liber, fără constrângeri”⁵. Legea deveniseră, în câtiva ani, un casus belliîntre unguri și naționalități, respectiv între români și unguri,⁶contribuind la înstrăinarea populației nemaghiare de patria comună, Ungaria, și la consolidarea relațiilor lor cu națiunile culturale din care fac parte. Adică la destrămarea statului dualist și multietnic.

Ungurii au pățit cu Lex Apponyi exact ca în 1868 cu legea pentru naționalități: au întins coarda prea tare, au trecut Rubiconul.

Politica de omogenizare a ungurilor a fost lipsită de previziune și prudență, căci între 1867–1918 raporturile de forță s-au schimbat în favoarea românilor.⁷ Punctul pe i l-au pus prin declanșarea, împreună cu austriecii, a Primului Război Mondial, la 28 iulie 1914, iar locul discuțiilor politice și profesionale este preluat de operațiunile militare. La 27 august 1916, România declară război Austro-Ungariei, armata română intră în Transilvania.

Între timp, românii din Ungaria și Ardeal, între 1881–1905, ajung la consens în privința problemelor fundamentale ale națiunii române. Dezbinați în cele două tabere ale activismului și pasivismului politic, românii din Ungaria, după ce la alegerile parlamentare din 1903, Aurel Vlad, în circumscripția electorală Dobra, obține mandat cu un program național român, ajung la concluzia că trebuie să se treacă la o politică națională activă, legitimată prin conferința electorală ținută la 10 ianuarie 1905, la Sibiu, sub presedinția lui Gheorghe Pop de Băsești. La conferință este aprobat un amplu program național și se ia decezia de a participa la alegerile parlamentare în toate circumscripțiile electorale.⁸ Unitatea națională a românilor din Ungaria se încheagă în jurul Partidului Național Român și devenise tot mai solidă în susținerea intereselor politice și culturale. Neclintită este deocamdată și loialitatea românilor față de statul maghiar și, mai ales, de Curtea din Viena. Când, la 27 august 1916, România declară război Austro-Ungariei, fără să-i întrebe pe românii de aici dacă vor să se unească cu Regatul României,⁹ liderii politici și ierarhii ortodocși condamnă în cuvinte categorice atacul împotriva patriei lor. La 5 septembrie, Ștefan C. Pop, în parlamentul ungar, își exprimă solidaritatea față de patrie și tron, iar Alexandru Vaida-Voevod, în ziarul vienez „Reichspost” regretă că eforturile depuse în vederea ținerii României în cadrul Puterilor Centrale, spre binele românimii, au fost zadarnice. Liderul Partidului Național Român este convins că românii din Monarhia Austro-Ungară își vor păstra fidelitatea față de dinastie, în ciuda suferințelor de care au avut parte de-a lungul istoriei.¹⁰În ziua de 8 septembrie 1916, „Telegraful Român” publică „Circulara întregului cor episcopesc ortodox din Transilvania”, semnat de mitropolitul Vasile Mangra și episcopii Miron Cristea de Caransebeș și Ioan Papp de Arad, în care se spune: „România în mod perfid a ridicat arma asupra patriei noastre…” Acela care cu vorbele vicleniei pe buze, cu dorul de jaf în suflet vine în hotarele noastre, nu-i frate, ci cel mai păgân dușman… Episcopul Miron Cristea se refugiază la Budapesta, de unde trimitea pastorale soldaților români din armata austro-ungară în care îi îndemna „să nu se clatine în credința și alipirea către Tron”.¹¹Însuși regele Ferdinand a recunoscut că „ardelenii ne-au primit ca pe niște inamici”, iar Alexandru Marghiloman, la întrebarea „De ce am declanșat acest război?”, dă un răspuns jenant: „pentru ca să ascundem furturile”¹². Și totuși, aceste citate, mai ales care aparțin liderilor ardeleni, trebuie întâmpinate cu mare precauție, căci o bună parte a acestora, formulate în timpul Primului Război Mondial, sunt contestabile sau au un caracter derutant. Mărturisirile lui Al. Vaida-Voevod din 1922 dau de gândit. „De la 1907 încoace – spune Vaida-Voevod – nu am făcut nici un pas în politică fără a consulta în prealabil Bucureștiul. Chiar dacă s-au schimbat guvernele române, politica noastră a fost întotdeauna unanimă cu voința liderului de partid de la putere”.¹³

Așadar, Unirea a depins de voința politică a României și, mai ales, de raportul de forțe ale statelor cu care colabora atât înainte cât și în timpul războiului mondial, care se disputa între Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria, Bulgaria etc.) și Antanta (Anglia, Rusia și Franța).

Scopul urmărit de România era „întregirea” țării, căci la români ideea de unitate politică era un vechi deziderat național, realizabil numai prin alipirea Transilvaniei și a teritoriilor istorice cu o populație majoritar românească, cum ar fi Basarabia și Bucovina.

Astfel, în baza acestei ideologii profund înrădăcinată în conștiința elitei naționale, România a putut trece, chiar și împotriva voinței regale, de la Tripla Alianță, convenție încheiată cu Germania, Austro-Ungaria și Italia, la 30 octombrie 1883, la Antanta și să participe alături de ea, cu doi ani întârziere, la Primul Război Mondial. În baza convenției semnate cu Antanta, la 17 august 1916, se prevede asigurarea integrității teritoriale a României și recunoașterea dreptului ei asupra teritoriilor locuite de români din Austro-Ungaria (Bucovina și Ardeal). Teritoriile care îi reveneau României sunt delimitate în articolul 4 al convenției. În Transilvania frontiera era fixată pe Tisa, în Banat pe Dunăre, în Bucovina pe Prut.

La temelia acestor aspirații naționale teritoriale române stă o idee parțial nouă, cu rădăcini în idealurile pașoptiste de autodeterminare al popoarelor, inacceptabile pentru monarhiile sau formațiunile statale feudale, care nu acordau atenție caracterului național al populației sau duceau o politică de omogenizare. Modernitatea ideii la care ne referim constă în declararea și conștientizarea dreptului la teritoriile locuite de o populație de aceeași limbă și cultură, care a fost pusă la temelia teoriei cu privire la dreptul de autodeterminare al popoarelor, doctrină ce se leagă de numele președintelui american Wilson. Pornind tot de la un „drept istoric”, cu trimiteri la aria de formare a poporului român, istoricii români vorbesc în timp util despre „provincii aflate sub ocupație străină”, despre „țări românești” care nu erau sub stăpânire română, ca de exemplu, Transilvania. Noua doctrină dă prioritate factorului uman, necesităților naționale în detrimentul „dreptului istoric” la spațiile geografice ocupate de-a lungul istoriei. De aici își revendică România dreptul de a intra în război pentru a „elibera” teritoriile românești, adică teritoriile cu o populație majoritar românească, aflate sub dominație „străină”, respectiv austro-ungară. Cu atât mai mult cu cât a reușit să convingă, prin „Liga Culturală”, opinia publică internațională asupra lipsei de egalitate în drepturi și asuprirea naționalităților din Monarhia austro-ungară.

Armata română pătrunde în Ardeal în noaptea zilei de 28 august 1916, într-un moment inoportun, fără să fie pregătită de război. Într-un timp scurt, inamicul atacat schimbă cursul războiului, armatele nemților și ungurilor la 6 decembrie ocupă Bucureștiul. România ajunge într-o situație critică. Pierderile sunt imense. Vine în ajutorul ei Antanta, în primul rând Franța. Este refăcută și armata română. Victoriile Antantei în Vest, în toamna anului 1918, au creat un nou raport de forțe în Europa. Deși la 11 noiembrie, Primul Război Mondial se terminaseră prin armistițiul de la Compiegne, cu o zi înainte, la 10 noiembrie, România, în baza convenției cu Antanta, reintră în luptă, pentru a păstra Ardealul unit, la 1 decembrie 1918, cu România, conform opiniei oficiale, „pentru a elibera teritoriile românești aflate sub ocupația Austro-Ungariei”.¹⁴

Armata română nu a fost prezentă, dar este un fapt istoric că Marea Unire de la Alba Iulia s-a făcut „sub umbra armelor”.

O parte a istoricilor țin să sublinieze faptul că politicienii români din Ungaria nu au declarat public niciodată că obiectivul lor ar fi unirea cu România.¹⁵ Motivul este bine cunoscut: pentru românii din Ungaria calitatea vieții din România nu reprezenta o atracție. Un refuz categoric vine din partea țărănimii, mai ales a țărănimii din estul Ungariei, zonele sașilor și șvabilor. Era o idee unanim aprobată că „țăranul român din România liberă stă mai rău decât țăranul Român din țările subjugate.”^16.Un singur exemplu. La 14 noiembrie 1918, Teodor Mihali, președintele Partidului Național Român, adună în ședință locuitorii din Ileanda, sat unde locuia și avea moșie, pentru a-i informa asupra situației politice din Ardeal. Când a început să vorbească despre necesitatea unirii cu România, publicul i-a întrerupt discursul, l-a lovit cu pietre, i-a atacat casa și numai cu ajutorul gărzii naționale române locale a putut scăpa.¹⁷

Pătura cultă română era adepta autonomiei Ardealului. Cum spunea unul dintre liderii ei: „…lăsați ca Ardealul să fie cum a fost totdeauna, al ardelenilor.” Iată câteva rânduri providențiale, dar nerespectate de istorie, care au apărut în 1886 în „Tribuna”, semnate de Ioan Slavici: „Așa a voit Dumnezeu, așa au voit monarhii noștri, așa ne-am învoit chiar și noi, popoarele adăpostite în această țară frumoasă și binecuvântată. Și nici că poate să fie sigură pacea în țara aceasta, câtă vreme Ardealul nu li se va reda ardelenilor… Dar dacă maghiarii din Ardeal, orbiți de deșertăciune națională, au sacrificat autonomia firească patriei noastre comune, noi românii nu ne vom trăda țara niciodată. Ne-am supus și ne supunem, dar nu ne învoim și nu vom renunța niciodată la drepturile ardelenilor asupra Ardealului.”^18.Titlul studiului din care am citat este „Al cui este Ardealul?” Slavici este un excelent cunoscător al patriei comune și, deși trăia în România, a rămas îndrăgostit până la moarte de ideea independenței patriei sale de baștină. S-a opus unirii ei cu România, având mult de suferit din această cauză. Peste relevația sa cu caracter providențial a trecut însă istoria. A fost depășită de egoismul uman și caracterul exclusivist al națiunilor dominante. La 1848, ungurii au anexat Ardealul cu aprobarea Împăratului adorat de românii transilvăneni, iar scopul urmărit era refacerea Ungariei Mari și păstrarea caracterului ei maghiar. Cu câteva decenii mai târziu, în 1918, România, cu ajutorul Antantei și datorită unor circumstanțe istorice favorabile, a alipit Ardealul în baza unui alt „drept istoric”, iar în secolul care s-a scurs de atunci numărul alterităților naționale a scăzut în număr considerabil, având toate șansele să-l omogenizeze.¹⁹ Așadar, Ardealul nu a rămas țară autonomă ci a trecut în proprietatea României, căci a ieșit din război alături de statele învingătoare.

De atunci durează disputa dacă Ardealul a fost răpit de la unguri sau a fost pierdut de ei înșiși.

Alături de teoria cu privire la autonomia Ardealului, după semnarea pactului austro-ungar din 1867, apare o altă teorie cu privire la reglementarea conviețuirii popoarelor din Austro-Ungaria, transformarea ei într-un stat federativ, elaborată de bănățeanul Popovici. Ambele teorii au fost respinse de unguri, după cum Ungaria nu a acceptat nici unirea de la Alba Iulia.

Proiectul unirii cu România apare la românii din Transilvania și Ungaria odată cu destrămarea Austro-Ungariei, când, de fapt, nu mai era altă soluție, căci cele trei mari imperii de care această regiune a depins de-a lungul istoriei, Imperiul Habsburgic, respectiv Austro-Ungaria, Imperiul Otoman și Rusia țaristă, s-au prăbușit, pierzându-și rolul în această parte a Europei. Neavând altă alternativă, „schimbarea la față” a liderilor români s-a făcut de azi pe mâine, într-o perfectă concordanță cu regele și guvernele României, în conștiință de cauză cu realitățile istorice de la sfârșitul Primului Război Mondial. Cot la cot cu ierarhii celor două biserici (greco-catolică și ortodoxă), au pregătit Adunarea Națională de la Alba Iulia într-un timp foarte scurt, după următorul program.

La 12 octombrie 1918, în casa politicianului Aurel Lazăr din Oradea, Comitetul Executiv al Partidului Național Român din Ardeal și Ungaria a elaborat, sub prezidarea lui Teodor Mihali, o „Declarație de independență”, în care „se constată că urmările războiului îndreptățesc pretențiunile de veacuri ale națiunei române la deplina libertate națională.” Prin „Declarația” de la Oradea, redactată de Vasile Goldiș, națiunea română din Ardeal și Ungaria este așezată printre națiunile libere, se refuză recunoașterea dreptului guvernului și parlamentului din Budapesta să se considere ca reprezentante ale românilor. În afară de Partidul Național Român, în viitor,

„nimeni nu poate fi îndreptățit să trateze și să hotărască în treburi care se referă la situația politică a națiunii române.”²⁰

Prin această declarație de o importanță fundamentală pentru destinul românilor din Monarhia austro-ungară, Partidul Național Român aprobă principiul de autodeterminare al națiunilor, elaborat de președintele Wilson, care, până la urmă, s-a dovedit a fi inaplicabil în mod consecvent. Se înființează un „Comitet de acțiune”, cu sediul la Arad, avându-l în frunte pe Vasile Goldiș, care fusese împuternicit cu datoria de a traduce în viață acest proiect național. Din comitet făceau parte: Ștefan Cicio-Pop, Vasile Goldiș, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Lazăr, politicieni care la Alba Iulia aveau să joace un rol determinant. Se ea și decizia ca „Declarația” să fie adusă la cunoștința factorilor politici ai Ungariei, ceea ce a avut loc în ziua 18 octombrie 1918, în parlamentul ungar, prezentată de Alexandru Vaida-Voevod. În discursul său, Al. Vaida-Voevod consideră că cel mai mare rezultat al războiului este „acceptarea din partea tuturor națiunilor al principiului că în viitor nu va mai fi deosebire între națiune și națiune și națiunile mari și mici vor avea drepturi egale.”²¹

Proclamarea independenței românilor de unguri și statul maghiar se face într-un moment istoric optim: prăbușirea Austro-Ungariei și proclamarea independenței Ungariei, la 3 noiembrie 1918.

La 30 octombrie 1918 izbucnește revoluția burghezo-democratică. Tisza István, simbol al lumii vechi, este asasinat de câțiva soldați sosiți de pe front. Ziua următoare se înființează guvernul lui Károlyi Mihály. Tot în 31 octombrie se constituie, la Budapesta, Consiliul Național Român Central din șase social-democrați (Tiron Albinii, Ion Flueraș, Iosif Jumanca etc.) și șase reprezentanți ai Partidului Național Român (Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Cicio-Pop, Al. Vaida-Voevod și Aurel Vlad). Unitatea Românilor din Ungaria cu privire la desăvârșirea unității politice deveniseră deplină odată cu aderarea Partidului Social-Democrat – Secția română, care reprezenta clasele muncitoare din Austro-Ungaria. La 9 noiembrie se trimite o notă guvernului maghiar înființat după victoria revoluției burghezo-democratice, în care liderii români pretind dreptul de a guverna exclusiv toate ținuturile locuite de români și organizarea gărzilor naționale române, pentru garantarea ordinei.

Ultimele tratative între guvernul maghiar și reprezentanții românilor din Ungaria au avut loc în 13–14 noiembrie 1918. Guvernul este reprezentat de Jászi Oszkár, însoțit de câțiva consilieri, Consiliul Național Român Central de Ștefan Cicio-Pop, Vasile Goldiș, Aurel Vlad, Ioan Flueraș, Enea Grapini, Iosif Jumanca și, din a doua zi, de Aurel Lazăr și Iuliu Maniu. Jászi a făcut foarte mari concesii, care depăseau gândirea într-un stat național centralizat și care prevedeau o autonomie teritorială, „învestirea Consiliului Național Român cu guvernarea orașelor și tuturor județelor în care românii sunt în majoritate.” Răspunsul părții române la întrebarea lui Jászi,

„de fapt ce vor românii?”, este formulat a doua zi de Iuliu Maniu: „despărțire totală și absolută de Ungaria”.²²

După încheierea tratativelor cu reprezentanții guvernului ungar, liderii Consiliului Național Român Central, în ziua de 14 noiembrie, la propunerea social-democratului Ioan Flueraș, au hotărât convocarea unei adunări naționale pentru consultarea voinței românilor din Ungaria. S-a decis ca localitatea Marii Adunări Naționale să fie Alba Iulia, iar ziua ținerii acesteia duminică, 1 decembrie 1918. Și pentru că nu era timp să se facă o nouă lege electorală s-a hotărât ca delegații care vor participa la adunarea de la Alba Iulia să fie aleși de popor și să fie reprezentate toate păturile sociale. Organizatorii istoricei adunări au cutreierat regiunile populate de români, pentru a le cunoaște părerea. Alexandru Vaida și Teodor Mihali, de pildă, se reîntorc la Arad cu vestea că românii din preajma orașelor Dej și Bistrița vor Unire, „dar cu o Românie republică nu cu un regat reacționar”. Muncitorimea cerea odată cu unirea și „înfăptuirea unor profunde transformări social-economice.”²³

În numărul din 8/21 noiembrie 1918 al ziarului din Arad, „Românul”, apare scrisoarea de convocare a Adunării Naționale, semnată de Dr. Gheorghe Crișan și Dr. Ștefan Cicio-Pop.

La 30 noiembrie, la Alba Iulia are loc ultima ședință a Consiliului Național Român Central, în cadrul căreia e redactat proiectul de rezoluție și sunt luate hotărârile necesare cu privire la unele neînțelegeri dintre membrii Consiliului, pentru ca rezoluția să fie unanim acceptată. În centrul dezbaterilor stătea statutul Transilvaniei până la unirea deplină cu România, respectiv până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal. Social-democrații voiau unirea, dar

„voiau o autonomie cu garanții serioase, nu pentru a ajunge din robia magnaților în probia boierilor”,

cum spunea Ioan Flueraș în „Aminitiri, din tinerețe și din revoluție”. Cei 180 de social-democrați care au participat la Adunarea Națională voiau „unirea cu condiții” spre deosebire de emigranții români veniți din regat, care se frământau pentru o „unire fără condiții”.

Vii au fost discuțiile și când s-a trecut la dezbaterea proiectului de rezoluție. Socialiștii voiau să se unească cu România și nu cu regatul român. Eleonora Leményi cerea drepruri egale pentru femei, naționalii spuneau că acest lucru nu e încă oportun. Alții țineau la o reformă agrară radicală și la asigurarea pentru muncitorimea industrială a drepturilor pe care le aveau muncitorii în Occident. A fost apoi întocmită lista Marelui Sfat Național, care trebuia să ia locul Consiliului Național Român Central.

La Alba Iulia au sosit 1.228 de delegați și circa o sută de mii de participanți din toate părțile Ungariei locuite de români.

S-au ținut mai multe cuvântări, „a urmat apoi cel mai solemn epizod: bătrânul președinte, Gheorghe Pop de Băsești, după ce întreabă Adunarea Națională dacă acceptă proiectul de rezoluție prezentat, în aplauze și ovații frenetice, proclamă unirea Transilvaniei cu România.”²⁴(Într-o atmosferă politică asemănătoarea a fost proclamată, la 29 mai 1848, în dieta din Cluj, unirea Ardealului cu Ungaria!) Rezoluția constă din nouă puncte, cuprinzând principiile fundamentale ale noului stat român, dintre care a avut și are o deosebită rezonanță ideile cuprinse în punctul al treilea: „Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său, și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc”²⁵.

A doua zi se înființează Marele Sfat Național Român, compus din 250 de membri, un fel de parlament, din care fac parte și români din părțile apusene

care, după Trianon, au rămas Ungariei: Dr. Mihail Mărcuș, advocat din Jula, Dr. Ioan Erdélyi, advocat din Budapesta, Dr. Alexandru Martin, jude de tablă din Seghedin, Dr. Iuliu Mezei, director de fabrică din Budapesta și Ion Mihuț, cojocar din Budapesta. Din membrii Marelui Sfat sunt aleși membrii Consiliul Dirigent, organ de administrare a Ardealului până la desăvârșirea unirii cu România. Este compus din 15 membri, în fruntea căruia a stat, până la 4 aprilie 1920, când a fost desființat, Iuliu Maniu.

La 11 decembrie 1918, Consiliul Dirigent adresează românilor din Ardeal un înflăcărat apel, în care se spune: „Români! Viitor de aur vi se pregătește. Vrem ca pe pământul țării noastre să stăpânească dreptatea și libertatea. Dreptate și libertate, nu numai pentru cel tare și puternic, ci și pentru cel slab și umilit… În acest scop vom da libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare… vom înfăptui un regim curat democratic pe toate terenele vieții publice…”²⁶ Este ultimul mesaj politic de îmbărbătare, în stil populist, pe care burghezia română din Ardeal îl adresează românilor socializați într-o altă cultură față de a românilor de dincolo de Carpați, căci peste câteva zile, la 24 decembrie 1918, Ferdinad I, rege al României, „prin grația lui Dumnezeu și voința națională” decretează (nr. 3631): „Ținuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naționale din Alba Iulia de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 sunt și rămân de-a pururea unite cu Regatul României.”²⁷ Decretul regal însă nu ia în considerare revendicările democratice cuprinse în documentele elaborate la Alba Iulia, se mulțumește să consemneze doar înfătuirea unirii.²⁸ De la această dată și românii transilvăneni trebuie să se mulțumească cu posibilitățile politice și sociale oferite de România Regală.

Merită să notăm faptul că decretarea se face înainte de începerea Conferinței de pace de la Versailles (18 ianuarie 1919) și înainte de hotărârea Consiliului Suprem privind frontierele dintre România și Ungaria (13 iunie 1919), iar parlamentul României votează legile de ratificare a unirii (29 decembrie 1919) înainte de semnarea Tratatului de pace între Puterile Aliate (Antanta) și Ungaria (4 iunie 1920), prin care se recunoaște pe plan internațional unirea Transilvaniei cu România.

Astfel, ca dată oficială a Marii Uniri rămâne pentru posteritate 1 Decembrie, ca o realizare istorică efectuată de români și din propria voință și nu de forțe străine, ca rezultatul unei întâmplări istorice favorabile.

Marii perdanți, ungurii deplâng pierderea Ardealului de la 4 iunie 1920, data semnării la Trianon a Tratatului de pace, pe care îl consideră dictat impus de puterile Antantei, act nedrept, lipsit de obiectivitate.

Din momentul ce tratatul de alianță cu Antanta a prevăzut frontiera dintre Ungaria și România pe Tisa, pentru orice eventualitate, și românii din această zonă periferică și-au trimis reprezentanții la Alba Iulia. Numărul lor exact nu este cunoscut. Deputați au fost, conform listelor care ne-au rămas, în jur de 30. Câți au participat din curiozitate sau dorința de a participa la un moment istoric, nu se știe.

Ceea ce știm este că românii din aceste părți, care, în baza deciziei de la Trianon, au rămas și în continuare în cadrul statului ungar, au trecut printr-un adevărat șoc politic și identitar. Ei rămân aici fără perspectivă națională, fără sprijin, fără intelectuali care să le reprezinte interesele. În timp ce românii din Ungaria revizionistă sunt supuși unei aspre torturi de deznaționalizare, România Mare își întoarce fața spre gravele probleme sociale și naționale, de integrare și românizare a unui mare număr de elemente alogene moștenite cu noile teritorii.²⁹

Că românii care au rămas în Ungaria după 1918 au fost abandonați și uitați de noul stat român, stă mărturie întâlnirea liderilor comunității cu ministrul Andrei Pleșu, în iarna anului 1990, la Budapesta, care spunea cu o sinceră stupefacție: „Nu știam că în Ungaria trăiesc români.”

După 1990 a început totuși o altă eră în relațiile dintre România și românii din țările vecine. O revitalizare a acestora însă nu mai este posibilă, din două motive: 1. Ei înșiși sunt tot mai puțini; 2. România nu mai reprezintă un model de urmat pentru ei. Și românii din țările vecine, indiferent de statul în care trăiesc, se îndreaptă spre Apusul mai dezvoltat, care oferă șansa unei vieți de calitate, dând prioritate intereselor materiale și punând în paranteză idealurile naționale ale înaintașilor. Patriotul cândva spunea: „Unde îți este patria, acolo să cauți fericirea vieții tale.” Cosmopolitul contemporan spune: „Acolo ne este patria, unde ne merge bine.”

Cam în felul acesta gândesc și cetățenii României contemporane. În anul Centenar se constată că, în ultimii 10 ani, din România au plecat 3,5 milioane de cetățeni români pentru a-și asigura un trai mai bun. Potrivit unor statistici, aproape 8 milioane de români trăiesc în afara granițelor. În pofida resurselor umane și materiale, dobândite după Primul Război Mondial, România a rămas o țară săracă, pierzându-și 17% din populația pe care o avea la sfârșitul erei socialiste (1989).³⁰

Din punct de vedere geopolitic însă România este un stat național centralizat, stabil din 2004 integrat în NATO și din 2007 în Uniunea Europeană.

Ardealul cucerit în 1918 și parțial recucerit în 1947 a rămas un solid pilon al statului român. Stabilitatea devine însă incertă fără o perspectivă socială și națională a cetățenilor.

Concluziile pe care statele occidentale le-au tras din ravagiile pricinuite de ideologiile naționaliste, rasiste, care au dus la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, sunt favorabile, în primul rând, intereselor sociale, economice și mai puțin intereselor naționale. Ideea europeană cheamă la colaborare, la făurirea unei Europe unitare și competitive, prospere. Acest deziderat este, în unele privințe, incompatibil cu principiul de izolare etnică al statelor naționale, etnocentrice. Cert este că proiectul național în Centrul și Sud-Estul Europei a contribuit la consolidarea limbilor și culturilor naționale, în ansamblu nu a fost însă performant, căci i-a lipsit esența, temelia unui stat: libertatea și bunăstarea cetățeanului. Așadar, după secolul națiunilor și cele două războaie mondiale care l-au urmat, secolul al XXI-lea ar trebui să ofere un trai mai bun, mai echitabil. Altfel, statul național, din momentul ce nu știe să asigure un oarecare echilibru între național și social, rămâne o simplă himeră.

Numărul cetățenilor care își neagă apartenența la neamul lor și care își părăsesc patria în această parte a Europei crește de la o zi la alta. State naționale fără cetățeni vrem?

Poeta Ana Blandianaspune că românii sunt un popor vegetal. Istoricul Lucian Boia constată că România este altfel, „lăsând impresia că țara e defectă”, că „ceva nu merge în România, și nu doar sus, în clasa politică, și nu doar de ieri, de alaltăieri.”³¹În tradiția românească, statul a fost și este al stăpânitorilor și nu al norodului. Poporul a fost întotdeauna sărac și lăsat la mila celor sus-puși (boieri, voievozi, domnitori feudali, politicieni moderni, arhierei). Probabil că această tradiție orientală trebuie abandonată, iar statul autoritar, transformat într-o vatră primitoare, democratică, homocentrică. Într-un cuvânt, e necesară o altă strategie de edificare națională. Altfel, nu este cale de ieșire din impas, din inerția seculară.

Dr. Gheorghe Petruşan, Seghedin

Note:

1. Maria Berényi, Viața și activitatea lui Emanuil Gojdu, 1802-1870, Giula, 2002, p. 47

2. Cornelia Bodea, 1848 la Români, vol. I, Edit. Enciclopedică, București, 1998, p. 509-511

3. Magyari Piroska, A magyarországi románok iskolaügye, Szeged, 1936, p. 47

4. Magyari Piroska, op. cit., p. 56-57

5. Magyari Piroska, op. cit., p. 64-74

6. Magyari Piroska, op. cit. p. 63

7. Kós Károly: Erdély, Kolozsvár, 1934., p. 86

8. Veritas: A magyarországi románok egyházi, iskolai, közművelődési, közgazdasági intézményeinek és mozgalmainak ismertetése, Budapest, 1908., p. 487-490.

9. http://adevarul.ro (10.08.2017)

10. Jancsó Benedek: A román irredentista mozgalmak története, Budapest, 1920., p. 411-412.; Erdély története, III. köt., Akadémiai Kiadó, Budapest, 1986., p. 1695

11. Ulterior, istoriografii vieții și activității lui Miron Crista i-au schițat o imagine de mare unificator al neamului românesc. Vezi, de exemplu, Ilie Șandru-Valentin Borda, Miron Cristea, Târgu-Mureș, 1998; Preot Prof. Dr. Mircea Păcuraru, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p. 364. Cu doi ani mai târziu, la o manifestare națională Miron Cristea vorbea despre „tiranie maghiară”, „frații noștri din regatul liber”, despre „cele mai grozave prigoniri și chinuri trupești si sufletești” ale românilor din Transilvania (vezi Documentele Unirii 1918, București, 1993, p. 131)

12. Szász Zsombor: Románia, Budapest, 1931., p. 19

13. Ibidem, p. 25

14. Date și comentarii cu privire la „Participarea României la Primul Război Mondial” și „Marea Unire” vezi în „Istoria României”. Compendiu. Cluj-Napoca, 2004, p. 518-534

15. Szász Zsombor, op. cit., p. 16 și 24

16. Ioan Slavici, Opere, vol. XIV, București, 1987, p. 685-687

17. Jancsó Benedek, op. cit., p. 458

18. Ioan Slavici, Opere, vol. IX, București, 2010. p. 994

19. Vezi Lucian Boia, Cum s-a românizat România, București, 2015

20. Dr. Viorel Faur, 80 de ani de la adoptarea la Oradea a „Declarației de independență” a românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș (12 octombrie 1918), Oradea, 1988, p. 17 și următoarele.

21. Ibid, p. 73

22. Tiron Albini, Memorii, Edit. Științifică, București, 1969, p. 66-67

23. Tiron Albini, op. cit., p. 68 și 70

24. Tiron Albini, op. cit., p. 91

25.T. Albini, op., cit., p. 91-92

26. Dr. Aurel Galea, Formarea și activitatea Consiliului dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria (2 decembrie 1918-10 aprilie 1920), Târgu Mureș, 1996, p. 442

27. Dr. Aurel Galea, op. cit., p. 444

28. D. Vatamaniuc, Ioan Slavici și lumea prin care a trecut, București, 1968, p. 472

29. Vezi Irina Livezeanu, Cultură și naționalism în România Mare 1918-1930, București, 1998

30. Țara dincolo de țară, Foaia românească, nr. 40, 5 octombrie 2018, p. 5 și 9

31. Lucian Boia, De ce este România altfel? Humanitas, București, 2012, p. 5-6

↧

De Centenar, cercetări despre baptiştii români şi Unirea din 1918

December 1, 2018, 5:41 am

≫ Next: Şi ai noştri au fost la Alba Iulia…

≪ Previous: Românii din Ungaria și Unirea din 1918

În Biblie şi în apologia creştină întâlnim evidenţieri temporale cu semnificaţii explicite. E vorba despre aşa-numiţii ani sacri, precum anul sabatic, jubileul, mileniul. Sărbătorirea centenarului nu are rădăcini biblice, însă, pentru România, anul 2018, anul Centenar, este – ar trebui să fie – un an de bucurie, de autoevaluare, de reconciliere şi – mai ales – un an al iniţeierii unei reforme spirituale printre români. Nu e de neglijat faptul că, în jurul anului 2018, îşi serbează centenarul şi mai multe biserici baptiste, din toate teritoriile locuite de români. Tot anul acesta este un prilej de a comemora jertfa multor fraţi baptişti căzuţi în Primul Război Mondial. Este, de asemeni, un moment de a revedea şi de a aprecia rolul şi activitatea Uniunii Baptiste, care se înfiripa şi ea tot în urmă cu un secol, imediat după alipirea Ardealului şi a Banatului la Regatul României. Suntem martorii unei efervescenţe editoriale nutrite parcă din năvala cu care creştinii pornesc să pună mâna pe împărăţia cerurilor (Matei 11:12). Începând din 2017, când am celebrat 500 de ani de la iniţierea Reformei creştinismului, au apărut mai multe volume monografice despre biserici baptiste româneşti, lucrări de istorie a bisericii, culegeri de articole omagiale, s-au organizat conferinţe, mese rotunde, întruniri interconfesionale. În această paletă a recunoştinţei închinate lui Dumnezeu, la aniversarea unui secol de existenţă a României moderne, dar, mai ales, la celebrarea, dincolo de timp şi spaţiu, a jertfei Mântuitorului nostru, Isus Hristos, se înscriu şi volumele Baptiştii si Marea Unire din 1918 de Vasile Bel şi Daniel Stoica şi Biserica Baptistă Golgota din București și Marea Unire a Românilor de Teodor Ioan Colda.

Pastorii coautori ai lucrării Baptiştii si Marea Unire din 1918, subintitulată „Adevăruri şi fapte”, apărută în luna septembrie la Editura Făclia din Oradea, prezintă o serie de documente şi articole din presa vremii, referitoare la participarea baptiştilor la Adunarea de la Alba Iulia, precum şi secvenţe de istorie orală, păstrate de comunităţile baptiste ai căror membri au participat la evenimentele de acum un secol. Dintre acestea, evidenţiez un fragment preluat de autori din revista Farul creştin, nr. 1, ianuarie 1991: Fratele Popovici Ioan, din comuna Petriş, judeţul Arad, era un apropiat al lui Ştefan Cicio Pop, lider al Partidului Naţional Român, unde era membru de frunte şi fratele nostru. Acesta, după ce s-a consultat cu dr. Cicio Pop, a mobilizat cât a putut fraţii şi surorile din judeţele amintite şi, la data de 30 noiembrie 1918, s-au adunat la Alba Iulia, în cartierul Partoş, în casa cetățeanului Roşca Avram, unde era şi casa de rugăciune a localnicilor baptişti. Aici au ţinut o oră de rugăciune şi un serviciu divin, unde fratele Ştefan Ignea a mulţumit lui Dumnezeu, care a ajutat neamul românesc să-şi făurească visul milenar: acela de a se vedea toţi românii într-o ţară unită, care este a lor şi în care jugul stăpânirilor străine a fost sfărâmat. S-au rugat pentru conducătorii ţării şi pentru reuşita sărbătorii la care urmau să participe a doua zi. În noaptea aceea, surorile Maria şi Ana Haţegan au cusut un frumos drapel tricolor pe care tinerii de atunci l-au purtat împreună cu o pancartă pe care era însemnat: „Grupul Baptist Român – Trăiască România Mare.”

Fragment din volumul Baptiştii si Marea Unire din 1918 de Vasile Bel şi Daniel Stoica

Volumul pastorului Teodor Ioan Colda de la Biserica Golgota, din Bucureşti, care chiar în aceste zile va ieşi de sub tipar, vine să clarifice modul în care baptiştii din Vechiul Regat şi-au înfiinţat, începând din 1912, prima comunitate în Bucureşti, cum s-au integrat în viaţa românească a Capitalei şi ce rol au jucat în consolidarea fenomenului baptist înainte şi după Unirea din 1918. Lucrarea fratelui Teo Colda este o carte frumoasă, cu ilustraţii complementare, sugestive, care, împreună cu textul, evocă modul în care baptiştii români s-au implicat în istoria ţării şi a lumii ţinând calea evanghelică şi susţinând învăţătura lui Isus, cel care, în neţărmurita Sa dragoste se ruga Tatălui, pentru noi, astfel: „Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău.” (Ioan 17:15).

Fragment din volumul Biserica Baptistă Golgota din București și Marea Unire a Românilor de Ioan Teodor Colda

Volumul Biserica Baptistă Golgota din București și Marea Unire a Românilorne face să nădăjduim că, în secolul care tocmai începe pentru România, istoria mare a neamului românesc va îmbrăţişa, în mod vizibil şi natural, şi contribuţia discretă, smerită şi, deseori, tragică, a creştinilor baptişti. Căci şi baptiştii au contribuit la făurirea naţiunii în care Dumnezeu i-a aşezat. Îi suntem recunoscători Lui pentru tot ce ne-a dăruit şi ne rugăm pentru pacea, înţelepciunea şi mântuirea tuturor oamenilor.

Conf. dr. Mihaela Bucin

Universitatea din Seghedin

↧

Şi ai noştri au fost la Alba Iulia…

December 1, 2018, 5:47 am

≫ Next: „România europeană" la Jula - Concertul cvartetului de coarde al Filarmonicii de Stat Arad

≪ Previous: De Centenar, cercetări despre baptiştii români şi Unirea din 1918

Anul Centenar a adus o abundenţă de noi informaţii, atât în spaţiul publicistic tipărit sau online, cât şi în cel digital, legate de momentul istoric al Marii Uniri a românilor în anul 1918. S-au scris şi s-au publicat nenumărate articole, cărţi, albume pe acest subiect, s-au realizat filme documentare, emisiuni televizate şi la radio, s-au creat zeci sau poate sute de pagini noi pe internet cu imagini, cu date şi cu poveşti despre Unirea românilor. S-au căutat urmaşi ai celor 1228 de delegaţi de la Marea Adunare Naţională din 1 Decembrie 1918, s-au depănat amintiri şi s-au făcut noi şi noi cercetări pe această temă.

Cu toate că şcolarii români din Ungaria nu învaţă la orele de istorie despre participarea strămoşilor lor – din localităţi cum sunt Bedeu, Peterd, Vecherd, Micherechi, Chitighaz, Jula, Bătania, Cenadul Unguresc şi Budapesta – la istoricul eveniment de la Alba Iulia, în studii şi cărţi scrise de către cercetători români din Ungaria şi din România, în presa vremii, atât în cea maghiară cât şi în cea română, ei sunt pomeniţi cu numele. Despre unii ne-au rămas în urmă doar numele, despre alţii şi povestea vieţii lor, datorită noilor cercetări în arhive locale.

Din localităţile din Ungaria de azi au participat peste 30 de delegaţi

Bedeu: George Mureşan, econom

Bătania: Mihai Nicoară, proprietar

Budapesta: Alexandru Vaida-Voevod, medic, om politic şi parlamentar, dr. Ioan Erdelyi, avocat, dr. Iuliu Mezei, director de fabrică, Ioan Mihuţ, cojocar, Septimiu Popa, inginer, Ioan F. Negruţiu, inginer, George Popoviciu, student, Dumitru Antal, student, Traian Popoviciu, student, Veturia Leucuţia, student, Sabin Manoilă, student, Eugen Savu, student, Andrei Crăciun, student, Iosif Lobonţiu, student

Cenadul Unguresc: Romul Nestor, preot ortodox

Chitighaz: Ioan Iosif Ardelean, preot ortodox, Valeriu Magher, învăţător, Petru Santău,Vasile Grosşi Petru Bujigan, economi

Jula: Mihail Mărcuş, avocat, Teodor Suciu, Teodor Silaghi, Moise Gomboş şiPetru Chereşlădan, proprietari

Micherechi: Nicolae Rocsin, preot ortodox, protopop de Tinca, Teodor Pătcaş, econom

Peterd: Teodor Pătcaş, preot şi jurist

Vecherd: Ioan Bodor, econom şi Victor Domocuş, proprietar

Ilie Mişcuţia

Ilie Mişcuţia:

„…Şi eu am fost la Alba Iulia”

Fost-a ziua de 1 decembrie 1918, ziua când a răsărit soarele dreptăţii şi libertăţii, al bucuriei şi unităţii poporului român. Depănat pe caierul unei istorii de două ori milenară, actul de o nespusă măreţie şi deosebită importanţă de la Alba Iulia a fost o necesitate istorică, o împlinire a celui mai scump ideal: unirea tuturor românilor sub un singur stindard: tricolorul românesc.

Am trăit pe viu aceste momente. Eram tânăr, plin de entuziasm, împărtăşind cu toată fiinţa marea dorinţă a românilor, unirea Ardealului cu România. Peste ninsoarea celor optzeci de ani de viaţă şi în ajunul unui apus demn şi senin, retrăiesc cu aceaşi emoţie grandoarea zilei de 1 decembrie 1918. (…)

Sunt încredinţat că niciodată Alba Iulia nu a văzut atâta lume. Ziua de 1 decembrie 1918 a strâns pe platoul cetăţii lui Mihai peste o sută de mii de ţărani, muncitori, intelectuali, reprezentanţi ai românilor din toate colţurile Transilvaniei. Câtă fâlfâire de tricolor românesc! Clopotele celor două biserici ortodoxe chemau pe toţi la slujba „reînvierii naţionale", iar bisericile s-au dovedit neîncăpătoare pentru oceanul de suflete ortodoxe române. Locţiitorul de mitropolit, Ioan I. Papp, episcopul Aradului, la otpustul Sfintei Liturghii, cu glasul cutremurat de emoţie şi cu ochii scăldaţi în lacrimi, a adăugat: „şi a înviat şi neamul românesc din Transilvania", cuvinte de foc care n-au lăsat nici un ochi neumezit.

Nu pot uita momentul când Vasile Goldiş a citit proiectul de rezoluţie prin care se făcea cunoscută aprobarea unanimă pentru Unirea Transilvaniei cu România. Acest moment a emoţionat până la lacrimi. Întreaga suflare românească de la Alba Iulia s-a cutremurat de bucuria marelui eveniment: toţi fraţii vor fi de acum înainte sub scutul unui singur drapel, tricolorul românesc! Uitând de oboseală, frig şi foame, toţi am trăit clipe de neuitat. Suferinţele îndurate de-a lungul a mai multor veacuri au fost uitate. Nimeni nu avea ochi pentru trecut, ci numai pentru ziua de mâine. Cei ce votaserăm Unirea ştiam că ne reîntoarcem acasă cu satisfacţia împlinirii visului de aur al românilor, că suntem purtătorii bucuriei, că de acum vom trăi, noi şi copiii noştri, într-o ţară liberă, românească. Ştiam că nu vom mai auzi niciodată şi de la nimeni cuvinte de batjocură. Mi-a fost dat să trăiesc aceste clipe şi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit să fiu martorul zilei de 1 decembrie 1918.

(A apărut în: Mitropolia Banatului, 1978, Nr. 10–12, p. 651–654)

Să nu-i uităm!

Dragi cititori, dacă aveţi fotografii sau poveşti, cunoaşteţi întâmplări sau aţi auzit de la părinţi despre aceşti peste 30 de delegaţi ai românilor din Ungaria de azi la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, vă rugăm să le împărtăşiţi şi cu noi, trimiţându-le la adresa redacţiei noastre. Suntem convinşi că încheierea Anului Centenar nu înseamnă un capitol încheiat al istoriei noastre, ci continuarea cercetării şi cunoaşterii trecutului nostru românesc.

Eva Şimon

↧

„România europeană" la Jula - Concertul cvartetului de coarde al Filarmonicii de Stat Arad

June 19, 2019, 8:37 am

≪ Previous: Şi ai noştri au fost la Alba Iulia…

↧